C. Raluca

Frozen

2012-02-05T20:46:00.002+02:00

Parcă aş fi dintr-o eră glaciară, materia vie acoperită de greutatea gheţii, mii de ani ar fi trecut, dar totul este static... Oglindă peste tot, albastru întruchipat, strălucirea perfectului. Alură de femeie în fragilitatea copacilor, acoperiţi de pofta naturii. Luna se priveşte ca o stăpână într-un orăşel părăsit. Singură, repulsivă şi demult uitată... Exită aerul pus în mişcare, sunt sufletele voastre, sunt sufletele din sufletul meu... Se plimbă stinghere, fără destinaţie, fără înfăţişare... Luna, gheaţa şi suflarea voastră se contopesc într-o poveste de basm, una a cărei sfâşit nu există.

Scrisoare în avans

2012-01-17T01:57:00.002+02:00

Te vei simţi special atunci când îmi voi îndrepta privirea blândă spre tine, o să ridic capul cu drag spre a te privi şi a-ţi şopti drăgălăşenii. Vei simţi siguranţa pe care ţi-o voi transmite când în braţe te voi stânge cu atâta patimă. Te vei simţi fericit atunci când cu delicateţe şi uşoare urme de timiditate infantilă îţi voi promite cele mai frumoase vise realizabile. Te voi face bucuros atunci când îţi voi face declaraţii cum numai eu ştiu, iar tu, pierdut în cuvintele mele însemnate cu dragoste, vei zâmbi şi vei născoci ceva lent. Te voi face mândru, doar simpla mea prezenţă, felul meu cochet şi mă voi plimba prin faţa ta, ca o pisică care doreşte atenţie, iar tu, îmi vei spune că sunt frumoasă, o să-ţi zâmbesc şi-am să te sărut. Te vei simţi iubit atunci când mă vei suna, noaptea târziu, uşor beat şi-o să râd de tine, spunându-ţi să vii acasă. Mă vei călca pe-un picior când pe Eric Clapton o să mă inviţi la dans, după efectul unui whisky bun, dar nu-i nimic, voi şti că doar aşa dansezi tu. Aş mai avea atâtea să-ţi spun, să te induc în starea unei poveşti aproape ireale, dar...apoi, ce-o să-ţi mai scriu? Vreau doar să-ţi spun că te voi iubi incomensurabil, dragul meu viitor.

Confuzie

2011-12-18T02:01:00.007+02:00

Îmi rotesc capul cu angoasă şi ascult în surdină melodii care-mi accentuează starea de incetitudinea în care trăiesc. Las capul pe spate, sperând să mă eliberez de gândurile care îmi fac interiorul mai greu decât aş putea să-l susţin. Duc mâna la claviculă şi o apăs mlădios, acaparată de nerv. Agitată aproape de tot ceea ce mă înconjoară, neîncurajată de sentimente şi limitată-n exprimare. Teama eliberării şi renaşterea unor sentimente vechi nestinse, teama unor adevăruri crunte, teama de a iubi, de a strânge puternic în braţe, de a fi eu... Şi strig în sinea mea după un ajutor care să-mi fixeze moralul. În zadar...poate timpul, poate eu, poate tu...

I just need u

2011-11-15T23:39:00.002+02:00

Şi-aşteptam ceasul să ticăie din ce în ce mai repede, să treacă minutele în ritmul alert al inimii mele atunci când mă gândesc... Când mă gândesc ce-ar fi putut fi, când mă gândesc la paşii timizi şi drepţi pe care-i făceam... Când mă pierdeam în negrul strălucitor al... Când mă înnebuneau fiorii unui gest natural, firesc... Când eram...

Şi-ascultam armonia emoţiilor ce încă le păstrez şi care fluctuează la fiecare gând ce năvăleşte peste fragilitatea lor. Ascultam rodul sentimentelor pe care mi le-am limitat, pe care le-am lăsat în urmă... Ascultam despre...

Şi simt că trebuie să mă controlez... Aşteptând, ascultând... Şi simt că am nevoie...de tine.

Simbolismul din mine :))

2011-11-03T01:26:00.004+02:00

Postul acestă este drag mie pentru că voi posta o poezie scrisă de mine, în urma unui lung studiu asupra curentului simbolist, atât de bine reprezentat de scriitori ca Moreas (părintele simbolismului), Mallarme, Bacovia şi aşa mai departe.
Sunt departe de a fi un om trist sau depresiv, spun asta pentru că majortatea crede că simbolismul este asociat degradantului, depresivului, morţii şi cei care împărtăşesc acest curent ar fi la fel. Nu. Sunt toată un zâmbet, iar cei care mă cunosc personal pot confirma. Sunt un om care vede arta în toate formele ei, chiar şi urâte.
Pentru a înţelege mai uşor ceea ce reprezintă simbolismul o să vă scriu un citat al lui Mallarme cu care am dat gata comisia de la bac şi pe care l-am învăţat din plăcere cu ajutorul fostei mele profesoare de limba română, actuală prietenă şi model, Georgiana Sârbu.
„A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului...care constă în a ghici încet, încet...a sugera.” – Mallarme.

P.S. Poezia e simplă, n-o să spun temele ei, n-o să vă spun cum arată în viziunea mea, doar la cerere în particular. Ah, şi n-are titlu...

Şi-ai ieşit pe stradă...
Îmbrăţişat de ceaţă,
Trezit de rouă,
Speriat de gri.

Şi-am ieşit pe stradă...
Îmbrăţişată de atmosferă,
Trezită de morbid,
Speriată de tine.

Şi-am ieşit pe stradă...
Împinşi de forţa patologică,
Treziţi de urletul mut al naturii,
Speriaţi de singurătate...

Muse

2011-10-23T01:31:00.005+03:00

O muză cu părul negru, lung şi ondulat care îi acoperă spatele gol şi arcuit c-o şiră conturată ca-ntr-o capodoperă ce rămâne-n istoria artei. Este înconjurată de munţi de gheaţă, iar buzele roşii naturale îi tremură uşor, uitându-se-n gol cu ochii ei în care poţi citi povestea mării, o mare a cărei existenţă se pierde în miliarde de ani. Se uită-ntr-o memorie demult pierdută, o retrospectivă a vieţii îi curge printr-un izvor al uitării. Mă uit la mâinile ei fine, la încheieturile ei de gazelă, atunci când le mişcă ai spune că ar cânta la un pian, un pian ale cărui clape sunt infinite. Ridică mâinile spre un cer gol, cuprins de negru, unde Luna lipseşte cu desăvârşire, iar corpul ei de clepsidră se vede pierdut pe-un fond abstract, coastele ei sensibile par uşor vinete de frigul care-i este prizionier în suflet. Talia îi este cuprinsă de-un material creat de vânt, curge pe ea, trăieşte pentru ea şi se regăseşte în ea. Are universul ei, totul în jurul ei are o identitate, o viaţă, un rost... Mă opresc s-o privesc, mi-e teamă să n-o pierd pentru că atunci când mă va simţi, va urca undeva unde n-o pot ajunge şi n-am s-o mai pot ajuta...

Dragule,

2011-10-03T18:33:00.003+03:00

Odată te întruchipam într-o oază rece şi acoperită de nori negri, erai regele acelei oaze, cumulând energie negativă, degajând-o în tărâmul meu cald şi plin de lumină... Erai un rău necesar, erai doza de sevă dăunatoare pe care mintea, sufletul, trupul o cerea. Erai foc, iar eu apă. Erai pământ, iar eu cer. Erai minus, iar eu plus. Erai condus de-o materie inumană, propriu tău crez îl vedeai în tine, firea ta puternică se hrănea cu cruzime, asprime. Simt că atunci când vei citi aceste rânduri pline de realitate te vei simţi mic, te va înveli o ceaţă de remuşcări şi inima îţi va fi într-un carusel pe viaţă şi moarte...
Cititorule, îmi place să citez din proverbe şi îţi spun că roata se întoarce. Eu sunt un rău necesar, eu sunt personajul negativ din basmul nostru. Te-am ispitit într-un joc barbar, te-am atras într-o capcană pusă involuntar de chimia naturii tale. Un război interior cere pacea extremelor mele...ale gesturilor, gândurilor, frustrărilor...
De-aş şti că povestea noastră este una scrisă, aş fi ştiut că binele sau răul învinge, dar aici rolurile s-au inversat, iar nicio parte nu are de câştigat. Un lucru pot să-ţi spun, nu va fi cale de mijloc în acest lagăr al confuziei, al singurătăţii...Vor fi eu şi vei fi tu. Va fi, probabil, povestea trăirii noastre, povestea unor muritori într-o secundă din viaţa lumii.
Cu drag,
C. Raluca

România anului 2011

2011-09-09T00:15:00.004+03:00

Cu o aşa imagine mi se năruiesc cuvintele. Ce-a ajuns să valoreze drapelul ţării noastre? Un gunoi. Există vreo scuză pentru aceste gesturi? Nu. Vi se rupe sufletul? Mie da, mi-a fost rănit orgoliul...

O gură de aer

2011-07-19T23:19:00.002+03:00

Viaţa cotidiană ne-a furat inconştient esenţa pură a relaxării. Ne relaxăm dormind, savurând o bere pe-o terasă aglomerată, mai ieşim cu prietenii sau cu familia pe la un grătar (mici şi ceafă de porc, ce să mai zic, moartea pasiunii şi vorba ălora de la PRO TV „grătarele sfârâie”....eee nu zău!) sau ne lungim pe canapea butonând programele TV, unde majoritatea emisiunilor sunt regizate, iar ştirile exacerbate (uite rima!). Să fie oare problema timpului? Problema banilor? Să-nţeleg că relaxarea e costisitoare? Fac şi eu parte din categoria oamenilor care se regăsesc în ceea ce am scris mai sus, însă încerc de cele mai multe ori să rup bariera asta păstorească. O să-ncerc să scriu succint despre cum văd eu modalităţile care-ţi masează creierul în cel mai plăcut mod.
Dacă tot este anotimpul Soarelui, m-aş urca în tren şi m-aş opri la mareeee. M-aş duce în cea mai frumoasă şi pustie staţiune, adică nu în Mamaia şi Vama Veche pentru că acolo-s extremele, dacă-n prima extremă găsim nisip fin, cocalari, manele, trance, figuri şi silicoane, în a 2-a găsim rockeri wanna be, foşti manelişti deveniti hipsteri, beţivi încă de la 6 dimineaţa, fete „graţioase” vomitând la colţ de bodegă şi tot aşa... Revenind, o staţiune cât se poate de normală (poate îmi daţi voi exemple că eu n-am mai fost pe litoralul românesc de vreo 3 ani) pe la ora 21, când Soarele tocmai se ascunde-n mare, mergând desculţ pe malul mării a cărei voce îţi intră-n suflet şi te relaxează total. Simfonia ei îţi limpezeşte la figurat stresul provocat de viaţa cotidiană. Aş face asta zilnic dacă aş locui în Constanţa şi deşi recunosc că este un eşec litoralul românesc...nu mă împiedică deloc asta, sunetul este peste tot la fel.
O altă modalitate pe care o găsesc eficientă în sfera relaxării este mersul pe bicicletă. Evident că nu printre maşini, unde taurii comunali te pot face să cânţi la harpă alături de Michael Jackson şi John Lennon, dar nici pe pistele amenajate de primărie unde dacă respecţi direcţia indicată o să apelezi la produsele Corega şi DentaFix (mai pe româneşte...iţi rupi dinţii!). V-aş recomanda parcul Cişmigiu, recunosc, sunt subiectivă, o parte din „vină” o are Grigore Băjenaru (pt. necunoscători este autorul cărţii „Cişmigiu and Company”) care m-a făcut de mică să ador fiecare alee a acestui parc. Este mic, da, ştiu, dar este aşa frumos... O mică plimbare, într-o seară şi să mai ai alături şi pe cineva drag...o să te descarce total.
Ultima modalitate şi, din punctul meu de vedere, cea mai eficientă este familia şi prietenii. Ai câteva ore libere? Dă o fugă pe la bunicii care te aşteaptă la orice oră din zi şi noapte. Stai de vorbă cu părinţii dragi, fă-i să râdă, adu-le aminte de amintirile copilăriei. Fă ceva distractiv cu fraţii şi surorile tale. Stai pe-o bordură cu prietenii, bucura-te de tinereţea care-ţi curge prin vene, de vârsta care-ţi permite să faci orice, s-o iei de la capăt oricând şi vârsta care te mai lasă să copilăreşti puţin. Timpul nu ni-l mai dă nimeni, iar noi, simplii muritori, ne conformăm. Ah, şi-n final, pentru că uitasem să mai enumăr ceva, stai cu persoana iubită pentru că nu ştii niciodată când se poate termina, profită de moment, fă-l şi fă-o să se simtă perfect din toate punctele de vedere alături de tine pentru că merită!!! :)

Madlena lui Proust/Memoria involuntară

2011-07-14T01:03:00.006+03:00

Dacă ar fi fost să-mi aleg o temă pe care s-o studiez şi la care aş şti cu siguranţă că la sfârşitul experienţei cunosc mecanismul şi misterul temei aş alege memoria involuntară. Mi se pare incredibil cum creierul asociează unele lucruri, obiecte, mirosuri cu o persoană, cu o amintire, cu o trăire. Multe dintre ele se leagă, însă ni se întâmplă de câteva ori să avem senzaţia de deja-vu, să trecem pe lângă o cofetărie, iar mirosul prăjiturilor provenit din ea să ne lase impresia că am mai trăit undeva, cândva, ceva cu acelaşi, dar acelaşi miros şi încercăm cu greu să ne amintim. Poate că nu există pic de realitate sau poate că există, dar n-o să ştim de cele mai multe ori. Poate că s-a întâmplat în altă viaţă, poate nu s-a întâmplat nimic. Poate e un mic delir provocat de creier, poate e ceva nesemnificativ din trecut. În general muzica, sunetele îmi stimulează memoria involuntară. Nu sunt sigură că scriu cu termenii corecţi, însă o să studiez tema asta, având în vedere că sunt total lipsită de responsabilităţi, iar timpul e cel mai bun prieten al meu. Fiecare persoană importantă din viaţa mea sau care a fost importantă pentru mine are câte-un sunet, câte-o melodie, câte-un lucru cu care o asociez. Melodii ca Gangsta’s Paradise (Coolio), Wish you were here (Pink Floyd) sau cărţi de limba română, sunet de vuvuzelă, miros de gogoşi...toate-mi spun ceva despre tine, despre ei, despre voi. Isn’t it interesting?

P.S. Poza articolului îmi aduce aminte de bomboanele Raffaello, cunoscătorii ştiu de ce. :)

I love Rahova!

2011-07-11T21:42:00.002+03:00

M-am născut într-o zi de revoluţie, într-o iarnă şi-am fost adusă acasă...adică în Rahova. Am crescut, am fost la şcoală...adică în Rahova. Am copilărit, mi-am julit genunchii...evident, în Rahova. Mi-am propus să scriu despre acest cartier controversat după ce astăzi am călătorit cu tramvaiul 32, am mers pe jos prin Sebastian, Teiuş, uitându-mă cu sentimente de dor spre locurile unde am locuit (am stat şi în Sebastian, şi Petre Ispirescu, şi Piaţa Rahova). Sincer, m-aş întoarce oricând în Piaţa Rahova, aşa mult mi-a plăcut zona unde era blocul în care stăteam şi oamenii de acolo. Acum stau undeva prin Drumul Sării, e o zonă liniştită (mai puţin când mai sparge câte unu vreo maşină), dar n-are farmecul Rahovei, mă consolez cu faptul că stau la 10 minute de mers pe jos de cartierul pe care-l plac şi de care mi-e dor. De ce îmi place aşa mult? În primul rând pentru că este extrem de pitoresc. Culorile blocurilor, culorile oamenilor, varietatea de oameni, aş putea scrie o carte despre astea. Dacă ar fi trăit Caragiale în zilele noastre cred că acest cartier ar fi fost vedeta nuvelelor şi schiţelor lui cu personaje atent alese din şatre şi vânzători din piaţă. În al doilea rând nu ai cum să te plictiseşti în acest cartier!!! Dacă ai chef să razi, mergi în piaţă şi spune-i unei tigănci care vinde pe bordură ştevie că vrei şi tu nişte spanac, iar ţiganca aproape c-o să creadă că asta-ţi vinde (testat) şi îţi oferă ştevia pe post de spanac. Dacă ai chef să te plimbi, poţi să mergi prin Teiuş, acolo e riscul mai mic să păţeşti ceva. Linişte, multă verdeaţă. Dacă ai chef de-o vorbă bună şi n-ai cu cine să vorbeşti e suficient să ieşi din scara blocului, o să găseşti multe găşti (bine, dornice de caterincă). Dacă ai chef să-ţi schimbi telefonul cu-un super smart phone mergi în Piaţa Rahova la băieţii dubioşi...sau nu trebuie să mergi tu la ei, te acroşează ei. Ieftin şi fără abonament! În al treilea rând, îmi place acest cartier pentru că niciodată nu mă simt singură când sunt în zonă. Eu mă simt în siguranţă :))
În încheiere aş spune că niciodată n-o să uit unde am crescut şi dacă aş ajunge să locuiesc într-o vilă de 5 milioane de dolari în Los Angeles aceleaşi afirmaţii o să le fac.
P.S. Eram în 32 şi-o ţigancă vorbea cu călătorii tramvaiului despre politică, eram şi eu, însă pe post de ascultător. L-a înjurat pe băsescu (da, cu B mic), a zis de udrea că-i place pe la spate, daaaaaaaar...ea e foarte mândră că l-a votat pe...EVANGHELIE :))))))) (adică pe Vanghelie, însă ea credea că-l cheamă Evanghelie).

Lucian Bute - Un campion mondial

2011-07-10T00:15:00.001+03:00

Întotdeauna mi-am iubit ţara, am fost şi sunt mândră de faptul că sunt româncă şi niciodată nu mi-e jenă să spun de unde provin. Atunci când sunt competiţii sportive şi aud imnul României, mi se zbârleşte la propriu pielea, mă cuprinde o stare de emoţie, de iubire, de respect. Atunci când intră sportivii români în „ring”...că e box, că e fotbal, că e scrimă îmi doresc din tot sufletul să reuşească, să ţină steagul României la piept, să ne facă bucurii, iar noi să fim mândrii de ei. Asta a făcut astăzi (şi nu numai astăzi) Lucian Bute. Ne-a făcut să trecem printr-un adevărat set de stări, dar a meritat pentru că românul nostru este CAMPION MONDIAL. Bravo, Lucian! Îţi mulţumim că ai reuşit să faci dintr-o Românie tristă şi sătulă de probleme...o Românie fericită, foarte fericită!
Mărturisesc că mi-au dat lacrimile la finalul meciului dintre Lucian Bute şi Mendy, apogeul fiind atunci când l-am văzut pe tatăl lui cu lacrimi în ochi. Ce-o fi în sufletul părinţilor lui? Nici nu pot să mă gândesc, e dincolo de ceea ce pot percepe. Ceea ce m-a emoţionat la maxim a fost: „SUNT MÂNDRU CĂ SUNT ROMÂN!”. Cu asta am spus tot...BRAVO, BOGDAN DINU! BRAVO, VIOREL SIMION! BRAVO, LUCIAN BUTE! A fost o seară superbă!
P.S. Ăştia de la Pro Tv cred că şi-au băgat unghia-n gât că a durat doar 4 reprize meciul, observând că au băgat publicitate după fiecare repriză. Triştilor...hai că v-aţi luat cel puţin cât Bute în seara asta şi nu v-aţi luat nici pumni (doar înjurături).

Iluzie

2011-07-08T01:12:00.002+03:00

Autocontrol? Vorbe. Câteodată îmi vine să arunc cu pietre după mine, să-mi dau pumni şi palme pentru că nu reuşesc să îmi controlez unele sentimente. Vreau să se-ntâmple într-un fel, dar se-ntâmplă după cum vrea sufletul sau cum s-o numi ceea ce mă ţine-n viaţă. N-am cum să dau ordine, mă enervez, mă consum. Unde-i butonul de restart? Vreau să-mi domin sentimentele, să le împar după merite, să fie un echilibru, să fie o judecată. De ce nu pot? E al naibii de ciudat, facem ceea ce credem, de fapt, facem ceea ce ne ordonă sufletul, ceea ce dirijează sentimentele. Suntem nişte păpuşi teleghidate de-o materie fără fond...

Struţocămilă: B'estfest, mâncare, Fire şi alte cele

2011-07-06T01:37:00.005+03:00

După 3 zile de muncă, festival, concerte...mă simt ca lovită de tren :)) Mă dor groaznic picioarele, mâinile, ceafa, capul, dar...A MERITAT. Au fost 3 zile în care am evadat, la propriu şi figurat, de toate problemele, de toţi şi de toate. Am luat cu mine un rucsac, o bluză şi multă voie bună. Aşadar, să-ncep cu ziua de vineri. Am cântat alături de OCS la B’estfest, melodii vechi, aducându-mi aminte de vremea liceului, de vremea generalei chiar. O atmosferă friendly. Apoi, voiam să rămân şi la Skunk Anansie, dar trebuia să mă întâlnesc cu câţiva colegi din facultate. Am ajuns noi în Fire, fiind neaglomerat, muzică ok, preţuri ok. În Fire am făcut „senzaţie” c-o mânuşă din burete sub forma \m/(rock on) pe care o purtam în timp ce dansam şi-a circulat pe la mulţi după ce mi-au cerut-o, chiar şi pe la barmanul care ne-a oferit mie şi fetelor din gaşca mea două shot-uri suuuupeeeer bune. Nu mai spun şi de băgătorii în seama, mereu dau de ei. Ahhh, în ziua aia, era ora 22:00 şi eu nu mâncasem nimic, venisem de la muncă, B’estfest...şi un covrig care mi s-a părut cel mai bun din lume, 2 prăjituri Barni şi-o nectarină au fost pt. mine: „Wow, mi-a pus D-zeu mâna în cap!!”.
A 2-a zi, după muncă, a urmat să mă distrez la B’estfest. Super concert Şuie Paparude, după concert m-am întâlnit cu solistul, am strigat entuziasmată după el şi ne-am salutat ca şi cum ne-am fi ştiut de la grădiniţă. Aşa mândră eram!!! Apoi, m-am întâlnit cu sora mea care venise pt. Mika. După ce m-a hrănit cu nişte pacheţele cu legume şi orez cu şofran am mers sa dansez la Asian Dub Foundation. Geniali!!!! Am dansat de mi-am zdruncinat creierii (ăla mic şi ăla mare) şi-am dat cuba cu mânuşile de la Ciuc(cele cu \m/) cu străini care erau în aceeşi stare de euforie ca şi mine. La Mika am văzut puştoaice cu febră, iar sora mea era...pfff, cea mai fericită :)). Ce să zic, genul lui nu e pe stilul pe care-l agreez, dar are câteva melodii care-ţi rămân în sfeclă (cap) involuntar. De exemplu: Wheeeeeen it rain and raaain, and raaain, and rains...saaau REEELAAAX, TAAAKE IT EAAAAAA AAAA AAAAA SY!
A 3-a zi, în sfârşit duminică!!!! Am ajuns la 13 pe câmpul unde s-a ţinut B’estfest şi am numărat fiecare minut până la Pendulum. Mi-aduc aminte că eram clasa a 8-a şi era ziua mea, iar dorinţa pe care mi-am pus-o atunci când am suflat în tort a fost să merg la un concert Linkin Park si Pendulum. Ei bine, jumate din dorinţă s-a îndeplinit...cu siguranţă o s-o duc la bun sfârşit! Până la ei am fost la concert la CTC...hmmm, sunt ok, îmi plac, doar că prefer zbenguiala...nu doar dat din cap. Ah, şi tot ziceau că: „Cică s-a căcat unu pe el la Mika, mă!”. Băi, aşa o fi, eu n-am mirosit nimic! :)) Apoi, concert ROA. Parcă n-a sunat cine ştie ce live, însă m-am simţit foarte bine, e un stil care-mi placeee, îmi place, îmi place, place, place :)) Apropo de melodia asta, după ce-au cântat-o...foaaarte multă lume a plecat, evident, erau nişte cocalari cel mai probabil, altfel nu-mi explic. Apoi puţin de House of Pain, ce să zic, sunt buni, mai ales live, dar am hoinărit prin campus în timpul concertului, încercând să dau de prietenii mei, cei cu care am şi stat la Pendulum. Ei bine, m-am pus cu aproape 2 ore înainte de concertul celor de la Pendulum (cu tot cu întârzierea lor de 30 de minute, deh, îşi permit până la urmă) pe mijlocul scenei, aştepând cuminte, alături de 2 băieţi din Iaşi, care au făcut 7 ore cu trenul pentru a ajunge la acest concert. Ce să zic...şi eu mă plângeam că e departe de mine, stând în Bucureşti, iar campusul fiind în Pipera. După vreo 30-40 de minute au venit lângă mine şi Raluca cu Alex (prietenii de la Cola cu care am stat). Parcă simt şi acum nerăbdarea aia, abia aşteptam, mă gândeam cu ce melodie intra, cu ce melodie ies, ce melodii vor cânta... ŞI-AU INTRAT PE SCENĂ ŞI NE-AU RUPT CAPETELE, NE-AU RUPT PICIOARELE, NE-AU BĂGAT ÎN EXTAZ, S-AU JUCAT CU MINTEA NOASTRĂ, TRUPURILE NOASTRE. DA, AU FOST GENIALI. Un concert de nota 10, cel mai bun concert la care am participat vreodată şi am fost la multe. Efectiv, mă mişca bassul, mă mişca muzica lor şi fără să vreau. Au fost 90 de minute în care nu m-am oprit din dansat, ţipat, sărit, urlat şi aproape plâns la unele melodii. M-au trecut toate emoţiile când eram la un rând distanţă de ei. A fost...pfff...
Ah, singurul lucru pentru care m-am ofticat a fost că Pendulum a fost aproape în acelaşi timp cu NERO, daaar am prins melodia Guilt, superbă melodie.
Ce pot să vă mai zic...abia aştept anul viitor să mai vin la B’estfest, sper să fie cel puţin la fel de tare ca-n anul asta. Au fost 3 zile super tari, chiar am uitat de aproape tot, ca să nu mai spun ca mi s-a dat în cap cu ceva (la figurat), dar...viaţa merge înainte, după cum ziceam, nu primim toţi ceea ce merităm. Asta e viaţa, dar e frumoasă în felul ei :)
P.S. Aveţi un filmuleţ de la ROA, apar în el prostindu-mă, le arătam colegilor mei cum dansau nişte puştoaice pe D'N'B. Faza e pe la 1:40.
http://www.youtube.com/watch?v=_pfA-GK_4UI

Băieţi de vânzare

2011-06-30T19:11:00.002+03:00

Mi-a fost dat să aud şi asta: „Prostituţie masculină”. Hahahahaha, deci râd. Parcă îmi imaginez o gaşcă de tipe trecute de 30 de ani, într-un pub, după multe pahare de alcool, spunând: „Mergem la bărbaţi???”. Hahahahah, ce trist sună!!! Şi cică numai femeile se prostituează, na, sunt şi târfe masculine. Acum, serios vorbind, cred ca majoritatea clienţilor „la bărbaţi” sunt homosexualii. Dar oare cum or fi îmbrăcaţi? Oare s-or epila total? Oare poartă chiloţi tanga? Or fi d-aia umflaţi cu prafuri şi pastile? Vreau să văd o curvă masculină. Voi cum vă imaginaţi că arată? :))

Don't look back in anger

2011-06-29T02:26:00.005+03:00

Observaţi vreo schimbare la blog? Ei bine, pe lângă tema fundalului, am schimbat şi numele blogului, astfel din „Veveriţa” a devenit „C. Raluca”. Am ales să fac asta pentru că, după cum bine ştim, trec anii şi împreună cu ei ne maturizăm. Nu mai era un nume tocmai reprezentativ, iar cel mai potrivit mi s-a părut a fi chiar numele meu. O să-ncerc să postez mai des, vreau să las foaia şi pixul pentru o vreme pentru că am realizat că nu-mi folosesc la aproape nimic. Ah, apropo, îmi dau seama că scriu în gol, că mi-am pierdut cei 10 vizitatori fideli ai mei :)), dar...altă treabă nu mai am! :)) Şi dacă tot am revenit, să vă scriu succint ce-am mai făcut: am terminat facultatea, am pus punct unei etape triste din viaţa mea, m-am îndrăgostit...şi cam atât! Vă las că e cam târziu şi îmi aduc aminte de tata numindu-mă Romica Puceanu pt. că, din punctul lui de vedere, numai lăutarii se culcă la ore d-astea (adica 2:30). Hai...ne auzim!

Râset de copil

2011-06-28T00:54:00.001+03:00

Stau în pat şi aud un râset de copil... E atât de simplu, de sincer, de curat, de natural... Pe zi ce trece observ cum superficialitatea se adânceşte-n jurul meu, în jurul nostru. Zâmbete forţate, promisiuni uitate, abandonarea sentimentelor în detrimentul cuiva sau a ceva, lipsa interesului. De ce alegem să fim aşa? Nu era mai uşor dacă ne păstram impecabilitatea infantilă? Mă gândesc că poate în felul ăsta scăpam de lucrurile care ne dor, care ne rod interiorul, care ne copleşesc la propriu... Vreau să cred că într-o zi o să mai cred în ceva sau în cineva atât de mult încât să-i pot râde şi zâmbi ca un copil într-o zi de vară jucându-se cu apă. Refuz să mă plafonez, am multe de oferit, am multe de zis, am multe de făcut şi totul din suflet. Şi da, o să fie bine :)

Me, myself and I

2011-06-27T23:25:00.001+03:00

Se zice că de cele mai multe ori primeşti ceea ce meriţi. Se mai zice că roata se-ntoarce, deci să ai grijă ce faci. Se spune că dormi aşa cum îţi aşterni. Dar când nu se aplică niciodată aceste lucruri, ce poţi să mai crezi? Nu poţi să crezi decât în ceea ce-ţi faci cu mâna ta. Nu mai poţi să crezi în destin, într-o entitate divină, în cei din jurul tău, în promisiuni făcute de ceilalţi, în nimic. Nu ştiu dacă despre încredere este vorba, ci cred mai curând că vorbesc de-o setea nebună de-a crede în ceva, cineva... Mi-a rămas doar să cred în mine, în acţiunile mele, în sentimentele mele, în onestitatea mea şi, mai ales, în speranţele mele. Cu-n zâmbet fragil, cu-o pereche de jeanşi tociţi, cu teneşi roşi în picioare, ascultând ceea ce ma calmează maxim...o ploaie de vară cu tunete, fulgere şi gânduri bune...sau mai puţin bune :)

Iaurt cu limbi

2010-10-31T23:05:00.003+02:00

Dacă aţi vedea într-o reclamă că personajele îşi introduc limbile dilatate într-un iaurt...aţi mai cumpăra respectivul produs? Dacă da, mă puneţi pe gânduri! Dacă respectiva reclamă are o linie melodică bună (not) şi un text care rimează...ar conta pentru voi...deşi personajele îşi vâră limbile în iaurtul vostru?? Dar dacă aţi auzi numai sloganul..."Yoplait - Plăcere LIMBURIŢĂ cu LIMBURIŢĂ"...aţi cumpăra???????? Una din cele mai proaste reclame:

To be continued...

Nu îmi place prostia

2010-10-31T00:53:00.002+03:00

Pentru început o să vă rog să aveţi răbdare pentru a citi partea esenţială:
"O prietena mi-a sugerat ca trebuie sa facem ceva deosebit pe Facebook pentru a promova Octombrie ca luna luptei impotriva cancerului la san.
Este simplu de facut si va rog sa ne unim toate, in maniera in care sa facem acest eveniment memorabil. Anul trecut, ideea era ca femeile sa posteze, ca status pe Facebook, culoarea sutienului pe care il purtau in acel moment. Aceasta initiativa a lasat barbatii in dubiu mult timp , deoarece credeau ca femeile scriau culori la intamplare. Anul acesta, jocul se va referi la gentile voastre. Scrieti, la status, unde va place sa lasati geanta atunci cand intrati in casa. Statusul trebuie sa inceapa:"imi place... " si scrieti locul in care lasati geanta cel mai des. De exemplu:"imi place pe scaunul din bucatarie", "imi place in cuier", "imi place pe noptiera","imi place pe canapea", etc. Puneti raspunsul la status, iar acest mesaj trimiteti-l la cat mai multe femei. Insa aveti grija! trebuie sa fie un mesaj confidential, astfel incat sa nu-l vada ceilalti.
Anul trecut, jocul cu sutienele a ajuns foarte mediatizat! Incercam sa facem la fel si cu aceasta initiativa pentru a demonstra cat de puternice suntem noi, femeile!
Atentie! puneti DOAR RASPUNSUL jocului la status si nu raspundeti la acest mesaj.
Copiati-l si trimiteti-l la cat mai multe femei posibil!"
Cică pentru a combate cancerul la sân trebuie să postezi tâmpenii cu o tentă idioată pe facebook. Dragele mele, nu rezolvaţi nimic dacă spuneţi unde vă place vouă să vă puneţi posetuţele voastre drăgălaşe. Nu mă judecaţi prost...doar ca mi se pare o prostie. Ah, ca să nu mai spun că postaţi pentru a vă juca puţin cu mintea bărbatului şi nu în semn de solidaritate. O întrebare am: Ce folos are dacă scrieţi voi asta? Sunt curioasă de ce o faceţi... Dacă voi chiar vreţi să fiţi solidare...atunci scrieţi pe facebook să mergeţi regulat la un control!!!!

Copilărie...

2010-05-06T02:52:00.001+03:00

Copilărie, copilărie...unde ai fugit? Unde te-ai ascuns? După copacul cu iniţiale? După a 3-a bancă de la perete? După prima cutie de bere cumpărată la comun? Te văd, să ştii!...dar nu pot să te mai prind, fugi de mine! Lasă-mă să mă uit la tine, să vărs o lacrimă în cinstea ta. Hai să luam loc...şi să privim înapoi o clipă. Cer prea mult? O clipă pe pământ...poţi să cuprinzi asta? Stai puţin...văd un copil durduliu cu ochi mari... Şşşşt...nu-mi spune! Sunt eu! Hai...mai arată-mi! Vino lângă mine, stai jos...pe bordură, unde-mi plăcea mie să stau. Hai să ne uităm peste asfalt..uite cum totul începe să capete culoare, vezi bucăţile de "cretă"? Bucăţi de perete? Cu ele desenam zi şi noapte personaje imaginate, jocuri şi...iniţiale, jurându-ne prietenie veşnică. Te rog, sterge-mi lacrima şi mai arată-mi porţiuni ce le voi duce cu mine dincolo de existenţă... Nu aşa repede, nu-mi derula filmul aşa repede...trebuie să-l retrăiesc în clipa asta!...
DE CE M-AI TREZIT??? M-ai lăsat singură pe-o bucată de pat, cu mulţi ani în plus. M-ai trezit şi mi-ai şoptit..."Nu mai e vremea ta, e a lor...".

Angoasă

2010-04-28T22:57:00.000+03:00

Simt frigul emanat de răul necesar până-n oase, s-ar putea să-ngheţ...şi să sparg cercul vicios...adus de el, de răul necesar. În aer este o stare bolnăvicioasă...se prelinge pe spatele meu gol, plin de flori de gheaţă şi crăpat de presiunea patologică. Un bec se joacă pe tavan c-o lumină morbidă...galbenă, bolnavă...Închid ochii şi când îi deschid sunt pe-o bucată de gheaţă...înconjurată de-o mare neagră. Mă sperii...şi cad în ea. Mă sufoc, văd natură moartă, văd pasaje din viaţă, te văd pe tine, văd negru...şi mă trezesc.

Cum ar fi...

2010-04-19T23:48:00.000+03:00

Cum ar fi dacă n-ar mai fi..."cum ar fi?" O lume fără regrete? O lume resemnată? Dar de ce să regrete...dacă nu s-ar gândi...cum ar fi? Dar de ce să fie resemnată dacă n-ar fi...cum ar fi? De ce ne gândim mereu la cum ar fi? De ce ne place să ne torturăm sufletul cu această întrebare? De ce nu suntem creaţi să acţionăm fără să tânjim după o altă...soluţie, viaţă, trăire...după un alt moment, sentiment...

Georgiana Sârbu - Istoriile periferiei

2010-03-27T13:44:00.002+02:00

După mult timp în care mi-am maltratat capul cu lucrări absolut neimportante...sau fie, să iau nişte examene, am reuşit să mă delectez cu o carte citită cu un entuziasm nemaipomenit. Nu, nu este vreo operă de-a lui Bacovia sau ceva în genul lui... Mă gândeam că la asta vă aşteptaţi. Este vorba despre "Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu", scrisă de...persoana care mi-este un model, Georgiana Sârbu. Poate că acest elan de-a citi cartea a fost extrem de subiectiv, dar nu, mi-a plăcut la nebunie!
Cartea este o lucrare de doctorat (am fost de faţă când a fost prezentata), iar acesta presupune un limbaj academic, un stil rigid, dar mai pe cuvintele noastre...să stai cu dexul lângă tine! Surprinzător pentru mulţi dintre cei care au citit cartea a fost că nu s-a regăsit acest clişeu al cărţilor de critică. Eu mă aşteptam să nu adopte stilul acesta apretat, am analizat-o pe profa mai rău ca un copil la vârsta de 2-3 ani...atunci când vrea să ştie totul!
Ca să vă faceţi o idee...o să vă scriu cum debutează cartea, eu am fost prinsă de naturaleţea cu care a fost scrisă introducerea, un peisaj înfrumuseţat de trăirea autoarei: "Locuiesc de opt ani într-un cartier periferic. Şoseaua Giurgiului, intersecţia cu Toporaşi. La trei staţii de ieşirea din oraş şi la doar o aruncătură de băţ de Ferentari. Când circulaţia se mai domoleşte, noaptea, mă delectez cu manele, cântate live (de maeştri ai genului sau de diletanţi) în curtea caselor din vecinătate. N-am termopan. Şi chiar dacă aş avea, sâmbătă e petrecere cu două etaje mai sus, aşa că tot aş fi la curent cu ultimele hituri în materie. Aceasta e mahalaua în care trăiesc din anul II de facultate (Litere). Mă trezeau forfota şi zgomotul tramvaielor care îşi târăsc de la 5 trupul greoi pe şine. Şi aşa puteam ajunge şi eu la cursurile de dimineaţă". V-aş fi scris mai mult din introducere, dar e mult mai plăcut să citeşti de pe hârtie decât de pe un monitor (dacă vreţi vă împrumut cartea sau dacă aveţi de gând să nu o înapoiaţi...să o cumpăraţi!)
Cartea surprinde în partea a 2-a obiceiuri, tare, comportamentul social (un deliciu!), vestimentaţia ("Fiţosul" sau Dandy-ul de mahala), limbajul, nunta, înmormântarea...nişte capitole care te introduc în spaţiul viu colorat al mahalalei.
Se anunţă şi-un roman plin de pasiune şi trăire...Abia aştept!
Ah, era să uit! Profa a fost nominalizată la categoria "Cel mai bun debut" cu acestă carte la premiile TVR Cultural. FELICITĂRI! Întotdeauna am ştiut că sunteţi demnă de urmat :)

P.S. "Pentru Raluca, Eleva mea favorită căreia îi prevăd un viitor strălucit în jurnalism, Cu drag, Georgiana Sârbu (zisă şi profa de română :) )".

Frozen

2010-03-12T16:09:00.000+02:00

Citeşte...despre tine scriu... Ah, simt un război în interiorul sufletului meu...Oare ce-o fi? Nu mă pot desprinde de senzaţia asta, îmi curge prin vene, am nevoie de ea. Simt cum pieptul îmi este apăsat, apăsat de palpitaţii, de ceva ce numai tu îmi poţi provoca. Este o durere fără răni, fără sânge, fără violenţă... Şşşt...nu-mi zice nimic! Ascultă...pune capul lângă mine şi ascultă-mă...Uită-te la mine, am ochii reci şi negrii de tortură mută... Ştii ce eşti pentru mine? ...Un rău necesar.

Vine, vineee priiiimăvaraaa...

2010-03-08T23:23:00.002+02:00

Ah, ies din scara blocului şi mă plezneşte aerul cu grade sub 0, nişte noroi, mult rahat plouat, la propriu, de câine...şi-un vânt de-l simt şi acum prin cap! Ah, ce primăvară frumoasă...uşor cam necălduroasă! Unde-s ghioceii? Unde-s copacii înfloriţi? Unde-i mirosul de primăvară? Ce ne-a rămas din primăvară??? Hai că e uşor...gripa sezonieră! Ghioceii zgribuliţi au murit prematur...Copacii se încăpăţânează să se înfrumuseţeze, iar mirosul de primăvară stă în Glade. Dar staţi puţin! Nu-s supărată! Astăzi, în metrou, am văzut primăvara în 2 dudui...una mai colorată ca cealaltă. N-am stat să le ascult, în caşti îmi cânta Robbie Williams, însă...aceste mici animale, delicate şi viu colorate, erau atât de expresive-n gesturi şi mimică încât Roman Polanski ar fi fost invidios dacă le-ar fi vazut. Ah, să nu uit funda roşie din capul uneia...plină de ştrasuri şi pusă-n părul ei gelat şi extra fixat. A fost primăvară, dar în metrou!
P.S. La multi ani, mama!

Spectacol mut

2010-02-11T01:07:00.001+02:00

Stau în pat... şi ce fac? Mă uit pe geam, e spectacol. Fără invitaţii! Copacii dezbrăcaţi îşi fâlfâie mlădios crenguţele la o adiere şi vulgar când le ordonă regizorul ( vântul )... Lapoviţa îşi are rolul de confetti şi mai rămâne să aplaud şi să trag jaluzelele ( cortina ). Băi, dar ştiţi ce-mi pare rău? Că am termopane...şi că nu pot auzi vântul cum urlă.

Ziua mondială a ipocriziei

2010-02-08T16:03:00.003+02:00

Bănuiţi când este ziua mondială a ipocriziei? Da, exact, 14 februarie!
Mii de cupluri care abia împlinesc o săptămână cu suspendare îşi dăruiesc kitchuri cu mesaje îmbibate-n miere şi ciocolată.
Declaraţii care mai de care..."Te iubesc precum soarele iubeşte planeta şi-o mângâie cu razele ei, iubita mea mirobolantă" sau mai simplu şi la obiect: "Te iubesc, fă nebuno!".
Mii de dudui stau cu frica-n sân că mai trece un an şi nu le cer armăsarii lor de neveste...
Dedicaţii la radiouri pirat în care Fane Shukaru' îi dedică Esmaraldei lui unicate: "Buzeleee taleeee două petaleeeeeeeeeeeeee...bla bla".
Papiţoi de pluş care stau spanzuraţi cu o inimioară-n braţe cu mesajul, evident, "Te iubesc!"; pernuţe în formă de inimioară la toate tarabele cu mesajul, evident, "Te iubesc!", căni la orice bazar cu...ghiciţi ce!...cu mesajul, evident, "Te iubesc!"...şi pentru cei care nu prea îi ţin buzunarele, un breloc cuuu mesajul...TE IUBESC!!!!!!!
Poate că mulţi vor zice că nu simt această zi cum "ar trebui" pentru că nu-s îndrăgostită... Da, nu sunt îndrăgostită, am trecut demult de faza asta, ci iubesc. Iubesc şi d-aia nu mai pot eu de "sărbătoarea asta"! Poate că spuneţi că apreciez Dragobetele...Nu, nici măcar... Pentru mine nu există o zi anume în care trebuie să-i spun lui că-l iubesc sau să-i demonstrez asta. Nici măcar nu-i spun asta zilnic, nici măcar nu-i arăt asta zilnic.
Ei bine, dragii mei, vă doresc o zi a ipocrizei minunată, plină de calorii şi dragoste!

Rambo 6

2010-02-06T00:22:00.003+02:00

Astăzi citeam pe un main cum un prieten l-a atacat pe unul pe la spate, iar memoria involuntara asemenea scenariului cu madlena lui Proust m-a adus într-un spaţiu cald... Era vară, 2006...cred că prin luna lui gustar (mulţumesc Nucă, ştii tu de ce) şi eram cu veşnica mea companie, Jeleu (pe blog am mai menţionat de ea ca şoricioaica). Ne întorceam de...undeva, nu mai ţin minte detaliul asta şi de la Eroilor am luat maşina 268 să ajungem la mine acasă. Ne urcăm în maşină...şi mă pun pe-un scaun. Lângă mine vine o fătucă pe la vreo 26-27 de ani, tare indignată că: "ASTA ESTE LOCUL MEU!!!!!!!!!". Vă imaginaţi că reacţia mea a fost una pe măsură..."HAHAHA...nu-i cu rezervare aici". A rămas lângă noi această vietate a lumii, îşi luase moaca de crizată şi se împingea în săraca şoricioaică. Am ignorat-o tot timpul...până m-am ridicat de pe scaun şi s-a pus ea. M-a bufnit râsul că se aruncase pe scaun ca o babă d-aia de refuză lumea să-i dea locul. În momentul când s-au deschis uşile maşinii a coborât şi duduia...fix în părul meu. Da. La propriu. Vă imaginaţi ce s-a întâmplat? Cats fight! Să vă povestesc cum unghiile mele îi pătrundeau pielea feţei? Să vă povestesc cum picioarele mele loveau fiara din ea? Să vă povestesc cum podoaba mea capilară şi-a pierdut vreo 10.000 mii de fire? Rezultatul final: Ea - bluză ruptă, caşti rupte, sânge pe faţă, Eu - părul vraişte şi 2 zgârieturi pe mâna stângă. Vă întrebaţi cine a renunţat? Eu renunţasem din prima, aşteptam să termine..şi, da, a plecat singură, spunând: "Lasă că te prind eu!!! F***-ţi ...!!! Băga-mi-aş!!!! Curva dreacu!!!"...Şi a luat-o pe jos spre destinaţia iniţiala. Cred.
P.S. Nu reproduceţi acasă!

Inocenţă...

2010-01-12T21:21:00.001+02:00

Mă ai undeva sus, undeva unde n-ar putea ajunge nimeni... Mă iei de mână şi mă aduci la nivelul tău, dar e atât de rece...încât nu-mi mai simt sufletul... Încerci să mă încălzeşti, dar senzaţia de căldură e psihică şi trecătoare... Mă-ntorc la mine sus, nu mă opri, nu ajunge nimeni acolo... Aşa o să fim mereu, eu sus, tu jos... Ascultă-mi tăcerea cu care-mi vorbeşte gândul şi...lasă-mă să-mi revin...

S-a mai dus...

2010-01-03T17:16:00.001+02:00

Mi-aduc aminte că eram clasa a 11-a, aproape corigentă la matematică... Atunci am cunoscut-o pe doamna Rodica...care avea să-mi fie timp de 2 ani meditatoare la mate, care avea să-mi fie ca o mamă şi-o prietenă, care avea să plângă cu mine când îi povesteam lucruri şi gânduri triste de-ale mele, care avea să râdă şi să se bucure cu mine la bine şi la reuşite. Îmi amintesc cât de timidă eram în prima săptămână...abia ridicam capul să mă uit la ea, dar a reuşit să mă ţină aproape prin felul ei de a fi, prin bunătatea pe care o emana. Îi datorez multe... pe lângă faptul că încă ştiu să fac o matrice şi-o ecuaţie de gradul 2...mi-a arătat ce-nseamnă să treci peste greutăţi cu capul sus, mi-a arătat caldură şi blândeţe, mi-a arătat cum este un om bun. Mă mângâia pe mâini...şi-mi zicea: "Veveriţă mică şi frumoasă", se uita la mine şi-mi spunea că vrea un copil care să-mi semene (nu avea niciun copil)...Mă suna şi după ce-am terminat cu bacul şi ţin minte că primul lucru pe care m-a pus tata să-l fac după aflarea rezultatelor...a fost să o sun pe doamna Rodica...pentru că datorită ei am luat acest examen. Regret că m-a sunat cu mai puţin de-o lună înainte să moară...să vin pe la ea...şi nu mi-am făcut timp să merg s-o văd...poate pentru ultima oară în viaţă. Regret că am uitat să-i spun în ultimul sms trimis, acum 3 zile...cât de dor mi-e de ea. Regret că...nu m-am bucurat mai mult de prezenţa ei în viaţa mea. Regret că a murit o persoană pe care voiam să o am alături în toată existenţa mea. Vă iubesc mult, mi-aţi fost un exemplu, m-aţi învăţat lucruri frumoase şi necesare-n viaţă...şi vă rog... să îi salutaţi pe toţi cei dragi ai mei de sus, să aveţi grijă de ei...cum mereu aţi avut de mine. Vă iubesc...şi vă cer scuze dacă v-am dezamăgit vreodată...

Crăciun fericit!

2009-12-25T20:06:00.002+02:00

Este Crăciunul...cică un bun prilej de a te detaşa de toate gândurile rele şi de toate problemele. Cică un bun pretext de a-ţi arăta ipocrizia, trimiţând mesaje pompoase tuturor celor din agenda telefonică. Cică o bună ocazie de a mânca precum un somalez în faţa unei bucăţi de pâine. Cică! Nu mai simt demult Crăciunul, dar împinsă de aceste sentimente de machiavelism...îmi doresc să fiu alături de cei pe care-i iubesc. Am trimis şi mesaje, dar nu de genul celor pe care nici măcar nu le citesc..."Să-ţi crească în frunte un corn de sănătate, un neg de fericire şi-un furunc de bucurie" ( ceva în stilul asta ). Mă rog, în postul asta voiam să scriu despre altceva, însă are legătură cu ceea ce am scris mai sus. M-am trezit astăzi de dimineaţă ( dimineaţa la mine înseamna 11 ) să merg cu tatăl meu la cimitir, din păcate, avem de dat mai multe pachete. Mă aşteptam la puhoiul acela de oameni...dar nu! Surprinzător, în an de criză, foarte puţini oameni la cimitir...care pun pe masa de Crăciun...ceea ce dăm pentru morţi. După ce a negociat tata la intrarea în cimitir pentru nişte crengi de brad, o coroniţă, un buchet de flori şi nişte lumânări...am luat-o uşor pe lângă mormintele reci care arătau a anii 80 din cauza zăpezii de pe ele. Am ajuns la unchiul meu, la Nicolae...l-am întrebat în sinea mea ce face şi i-am dat cu săru-mâna. Flori ofilite şi frig...i-am aprins lumânări şi îl aud pe tata, spunând..."Anul trecut venisem cu el la tata". Mi-am ţinut lacrimile... Am plecat, l-am lăsat în compania veşnică a lui George Enescu... Când am plecat...m-am uitat în spate, tata rămansese câteva clipe nemişcat, uitându-se spre locul unde era fratele lui. Acum, era momentul să mergem la tataie...la câtiva paşi de unchiul meu...în drum spre el priveam crucile atât de vechi şi nemişcate, mai schimbam o vorbă cu tata şi mai împărţeam pachete. Am ajuns la tataie, i-am dat şi lui cu săru-mâna şi mă gândeam cât de frumos ar fi fost dacă mai era şi acum printre noi. A murit in 1994, eram mică, dar îl iubeam aşa de mult încât ador să-mi spună cineva că seman cu el. Mi-ar fi plăcut să stau cu el...să-mi povestească cum a luptat în război, cum s-a întors după atâţia ani din Rusia fiind prizonier...şi să mă iubească cel puţin cât îl iubesc eu pe el. Mi-am luat la revedere...şi încet am ieşit din acest lagăr al amintirilor, lacrimilor şi...regretelor. După cum ziceam mai sus...mi-am dorit să fiu lângă cei pe care-i iubesc şi am reuşit să fiu ( cu o singură excepţie ) şi lângă cei care nu mai sunt fizic cu noi. Vă iubesc...
P.S. Făcea mama pachetele, mă uitam în ele...şi fără să-mi dau seama...i-am zis mândră: "Să vezi ce pachete o să fac eu!!!" :))

Deci...20

2009-12-17T15:22:00.001+02:00

Ei bine, am schimbat prefixul...mi-aduc aminte când am făcut 10 ani, abia aşteptam să ajung la 20. Voiam să fiu mai mare, dar acelaşi copil care făcea prostii la şcoală, rămânând corigentă la materii ca muzica din cauza obrazniciei eram. Mi-aduc aminte de prietenii mei cei mai buni din copilăria frumoasă pe care am avut-o...Raluca, Rentzy, Alin, Cristina, Paulică, Corina şi mai târziu Marius căruia îi spuneam Găină:)) Scuze, Marius! Scuze şi pentru "bătăile" încasate...ce să-ţi fac dacă erai dinamovist! Tare rea mai eram cu tine... Mi-aduc aminte cu emotie cum ne-am scris iniţialele pe copacul în care eram toată ziua cocoţaţi... Mi-aduc aminte cum stăteam pe jos şi ieşeau nişte gândaci parcă de la Cernobal din canal, ne uitam la ei, ţinându-le companie... Mi-aduc aminte de caţeaua aia Negruţa...care ne facea mereu pui pe care îi creşteam, aveam fiecare unul...Mi-aduc aminte că eu am venit c-o foarfecă de acasă...şi mi-am tuns câinele şi l-am şi spălat..plin de spumă, mi-a scăpat...şi s-a băgat sub o maşină, restul...vă puteţi imagina... Mi-aduc aminte de Rentzy care râgâia atât de tare...încât ieşeau oamenii la geam, mai şi vorbea...râgâind, evident. Mi-aduc aminte că Paulică îşi făcuse o prietenă la un magazin ca să ne dea aia diferite pe gratis:))...Mi-aduc aminte când ne-au alergat ţiganii...şi mai ales, mi-aduc aminte de familia Simion care n-o să ne uite niciodată şi, bineînţeles, Camelia care îţi lua bătaie mai des decât un profesionist în ale boxului:)) Aş da orice să mai pot să trăiesc câteva zile în vremea aia. Mi-e dor de voi...rău de tot! Acum am 20 de ani...şi nu vreau să las să treacă timpul pe lângă mine. Iau o gură de vodka...ca la 20 de ani...fără griji şi fără bani.

Iată colindătorii!

2009-12-15T17:30:00.001+02:00

Miroase a sărbători şi-n metrou, dragii mei! Nu mai fusesem de ceva vreme cu metrou, dar astăzi am avut drum cu sursa mea de inspiraţie. După ce am îndurat frigul iernii abia venite până-n oase, fulgii de zăpadă se izbeau de faţa mea ca musca de parbriz...mă bucuram de căldura de la metrou. Mă urc la Politehnică, mă aşez...un nene mai închis aşa la culoare cânta colinde acompaniat de acordeon. Urmează staţia Eroilor...o copilă de vreo 17-18 ani cu un puradel în braţe...ghiciţi ce! Cânta colinde!!! Urmează staţia Izvor...bineînţeles, din nou colinde, dar de data asta era o româncă. Umează staţia Unirii...2 copilaşi, un băieţel şi-o fetiţă de etnie colorată specifică Romaniei, pe la vreo 6-7 ani, bine înfofoliţi...cântau colindeee!! Cântau aia cu "La mulţi ani, muuulţi ani cu bine", iar fetiţa batea cu o stea făcută din carton şi dată cu sclipici oamenii din metrou. N-am terminat! În momentul în care s-au urcat aştia mici, o femeie pe la vreo 28-29 de ani, slabănoagă şi ochelaristă, dădea ochii peste cap, vizibil deranjată de apariţia altor colindători, dar când a auzit ce cântău...a început sa dea din cap şi fredona şi ea într-un mod extrem de penibil. La Timpuri Noi...s-a urcat o cerşetoare, dar nu se pune, nu ne-a încântat cu nimic. Mi-era dor de metrou, mi-era dor să mai scriu ceva despre oamenii care circulă cu metroul, poate dau şi de tine:)) Ah, în încheiere o să vă spun că am avut drum cu şoricioaica mea Alina spre Glina, da, exact, unde-i groapa de gunoi, noroc că e frig şi nu prea mai miroase. Am mers cu maxi taxi şi când ne-au urcat...aproape numai rromi ( să nu înţelegeţi că am ceva cu ei, am cu aia care fac rău ), ne-am aşezat în spate...evident, lângă nişte ţigani care ne-au ţinut companie până-n Glina. Unu era cu "nevasta-sa"...care mai avea puţin şi mă lua la bătaie...ca "dăşteptu" ei...se dădea la mine. Înghesuială, frig...şi şosete ude! Recunosc, cred că mi-o cam luam de la piranda aia, era voinică bine. V-am lăsat, v-am pupat şi...un citat la final, deh, l-am auzit în maxi taxi: "De bine de rău, noi avem ce mânca...ei n-are ce"!

Memories

2009-12-02T14:28:00.003+02:00

Parcă aş vrea câteodată să mă uit la poze...nu simple poze, poze cu mine şi cu tine...
Să pot să mă bucur pentru câteva secunde...
Să pot să-mi amintesc câteva momente...
Să pot să zâmbesc câteva minute...
Să pot să mă amagesc câteva secunde...
Să pot să oftez...după câteva momente...
Să pot să mă gândesc...ce mai trece timpul!

www.mirceamergemaideparte.ro

2009-11-14T23:05:00.003+02:00

Cuvintele sunt de prisos, faptele se văd.

http://www.mirceamergemaideparte.ro/

Nostalgia...

2009-10-28T23:43:00.001+02:00

Mi-a dispărut vlaga, mi-a dispărut tăria de a trece peste orice, de a vedea lucrurile altfel, de a avea răbdare, de a spera... La 6:30 dimineaţa...într-o zi de sfârşit de octombrie...frigul îţi taie orice gând optimist, ţi-aduci aminte de lucruri frumoase sau mai puţin frumoase, eşti captat într-un balon al melancoliei...pe care cu mari eforturi încerci să-l spargi. Mi se umezesc ochii, îmi simt sufletul puţin abătut, apoi...mă urc într-un autobuz pustiu...eu şi încă 2 persoane. Îmi pun căştile...şi încerc toate posturile de radio pentru a da de o melodie care să-mi îmbrăţişeze starea...şi mă rezem uşor de-o bucată de plastic din autobuz. Îmi curge-o lacrimă pe care-o sterg imediat, mi-am permis s-o las să-şi desfăşoare rolul...pentru că nu mă vedea nimeni. Cobor..ploaia nu-şi amână concertul...la care de altfel...fac parte. Alerg...alerg după un alt autobuz, am noroc...am prins şi loc, dar... Iar gânduri, iar...de ce e aşa dureroasă nostalgia? De ce n-a putut să fie altfel? De ce nu am puterea să schimb ceva? De ce nu am puterea să renunţ la ceva? De ce? De ce? De ce? De ce dracu' trebuie să-mi pese??? Mă consideram o persoană destul de puternică, dar influenţa pe care o au cele câteva persoane din sufletul meu ( 5-6, maxim ) mă termină psihic. Mi-ar fi plăcut să nu fie aşa...dar în momentul de faţă, mi-ar fi plăcut cel mai mult să nu-mi mai fie dor de tine.

12 G? Prezent!

2009-10-22T01:34:00.000+03:00

Am făcut-o şi p-asta...de fapt, am reuşit ceva ce nu credeam vreodata c-o să se mai întâmple după bac. Am ieşit cu muuuulţi foşti colegi...ceea ce m-a bucurat foarte tare. Credeam că iar o să ieşim maxim 4...cum se-ntâmplă de obicei, însă întâlnirea aceasta a ieşit din tipar. Mi-era atât de dor...
L-am aşteptat pe Alex, colegul cu care mergeam mereu la liceu pentru că eram (şi suntem) vecini de cartier. Pe vremea când eram liceeni...el mă aştepta pe mine, niciodată n-ajungeam la timp, marele meu defect...sunt în permanenţă întârziată. Cât îl aşteptam mă tot uitam la ceas, nu mai aveam răbdare... A ajuns într-un final, apoi...am început să povestim ca p-atunci...în drum spre Plaza (locul de întâlnire, sus la Mc).
Imediat ne-am întâlnit cu Mihai şi Alina, cu Mihai mereu vorbesc pe mess, e ca o ţaţă aşa...mor de el, nu-l mai văzusem de vreun an. De Alina nu prea am ce să vă spun, vorbim zilnic, e cea mai bună prietenă a mea, o iubesc mult, deşi nu-mi place să-i arăt, ah, m-a zăpăcit cu întrebarea: "Cum arăt?????"...mi-o adresa din 5 în 5 minute. A avut noroc că arăta bine, n-o mint de obicei...şi dacă-i zic că arată naşpa se demoralizează.
Am ajuns sus, la destinaţie...acolo erau Elena şi Georgiana. O să pară ciudat, eu pe fetele astea le-am avut cândva la suflet, însă au ştiut să se-ndepărteze încât la un moment dat să se lase cu lucruri urâte. A trecut timpul, a ieşit rautatea pe care le-o purtam, îmi sunt indiferente ca marca de apă plată pe care-o beau. Îmi impusesem să las trecutul, să fiu eu...fără răutaţi şi alte lucruri din câmpul semantic al răutăţii.
După câteva clipe îi văd şi pe Alex Moisescu cu Răzvan, alerg puţin după ei deoarece nu mă auziseră...şi se alătură grupului. Despre Alex M. nu pot să spun decât că îl vedeam un mare pilot de avioane, dar a renunţat la facultatea de aerospaţiale, păcat! Cu Răzvan m-am mai văzut, el face parte din grupul de 4 oameni care-s mereu la reuniuni, ar lăsa şi munca...şi tot...ca să vină să ne vadă şi să ne simţim bine.
Aşteptăm puţin şi-şi face apariţia şi Călin. Sincer, nu mă aşteptam nici măcar să mă salute, însă mi-a făcut o mare surpriză şi m-a salutat, am simţit în momentul ăla o linişte sufletească, deşi la prima vedere nu ar conta prea mult, dar pentru mine a însemnat ceva.
Stăm ce stăm...nimeni. Mergem spre biliardul ăla de la Plaza, facem masa mult mai mare că suntem foarte mulţi...şi încă nu e tot!!!!!! La câteva minute...ha, apariţie de senzaţie...Andreea Mihai...sau Andreea Marin, aşa aveam noi obiceiul să-i spunem, de fapt, mai mult eu. Cea mai cuminte fată din clasă...acum îmi părea mult mai dezgheţată, parcă nu mai era fata aceea timidă pe care o ştiam, tăcută...Vedeam acum o tipă foarte tare!
Nu s-a terminat, apare şi Dani! Eh, cu Dani (Dani Virilu', aşa îşi trecea numele în dosarul meu) m-am văzut acum vreo lună, ne-am întâlnit să o vedem pe profa de română şi pe frumoasa ei fetiţă. Poate pare ciudat că am ţinut legătura cu o profesoară care ne-a predat un singur an, clasa a 11-a, dar influenţa adusă de ea asupra mea este...fără cuvinte. Am dus un an de "război" cu profesoara care i-a luat locul, i-am făcut orele puţin amare, bine că am trecut clasa. Mi-aduc aminte că-n prima zi de şcoală din clasa a 12-a...atunci când am aflat că ne-a fost înlocuită profesoara de română...aproape că-mi dădeau lacrimile, am pus mâna pe telefon şi i-am dat un sms amar...credeam că ea ne-a lăsat...nu concepeam nici eu, nici colegii...ca ea să plece. Recunosc, mi-a fost şi îmi este un model...şi îi mulţumesc mult, sper ca şi ea să ştie asta.
Hai că deja deviasem de la subiect, după Dani...a sosit şi Creaţa. Ea era mai demult aici, dar la film. Mă uitam la ea şi vedeam aceeaşi fată, dar parcă mai responsabilă, mai finuţă...taaaare agitată mai era prin liceu. Mi-aduc aminte...prin clasa a 10-a era să ne luam la bătaie din cauza meciului rapid - Steaua 2-3...eram mândră că dăduse Ochiroşii golul victoriei şi o enerva.
În sfârşit...a ajuns şi ultimul...Liviu sau Americanu'! După excursia din Ştefăneşti până-n Dr. Taberei...jos pălăria! Când l-am văzut, ha, nu-mi venea să cred cât s-a maturizat..până şi vocea o avea puţin schimbată!
Gata, aştia am fost, o să spun pe scurt...m-am bucurat şi mă bucur că sunt bine şi abia aştept să-i revăd!
Mi-e dor de voi, bă!
Cu drag, sefa clasei, hahaha.

Mi-era dor de tine...draga mea...Toamnă

2009-10-05T23:10:00.001+03:00

Ah...simt fiori pe şina spinării, e frigul toamnei, adierea unei respiraţii reci a naturii, un dans de culori calde... Ieşi din casă de dimineaţă şi te izbeşte mirosul sezonului morocănos, nici nu e nevoie să te speli pe faţă...te trezeşte instantaneu. Înaintezi, auzi foşnăitul frunzelor îmbătrânite...iar dacă ai noroc calci pe-o castană, odinioară...le culegeam. Cerul se vrea a fi artist, se pictează cu culori cenuşii, e în ton cu...moda anotimpului. Câteva picături se împrietenesc cu faţa ta, se preling ca nişte lacrimi, dar mai reci cu câteva grade. Noaptea te pui în pat, tragi pătura aproape peste cap...şi până adormi admiri pomii golaşi cum se zbat la fiecare suflare a vântului.
A sosit toamna...cu alaiul ei de oameni suferinzi de reumatism...cu răceli, cu tuse...şi mai nou, cu gripă porcină.
A venit toamna...cu ploi reci, vânt aspru...şi mult noroi.
A picat toamna...cu aglomeraţia bine meritată, elevi pe toate scaunele din mijlocele de transport...şi ore-n trafic.
A ajuns toamna...cu scumpirea întreţinerii, lemnelor şi gazelor.
A sosit toamna...scoatem hainele de la naftalină.
A venit toamna...şi mi-e somn.

Simte...

2009-09-27T00:46:00.003+03:00

Ne exprimăm cu greu, cuvintele par nişte bolovani...asemenea scenariului cu Sisif, scriem lent, ne îndepărtăm de esenţial... Refuzăm să-nţelegem ceea ce e cu adevărat important, ne complacem... Cum ar fi fost să nu comunicăm? Să ne exprimăm prin gesturi...să fie aceeaşi lume, acelaşi cer şi anotimpuri...poate că aşa ştiam mai multe, simţeam la o intensitate maximă tot ceea ce era primordial. Cuvintele să fie o mare de negru. Sentimentele să fie ca apa. Gesturile ca aerul. Iar noi să ne contopim în ritmul bătăilor de inimă şi a respiraţiei. Şt...mă rătăcesc în cuvinte...

Ea

2009-09-12T13:26:00.000+03:00

Vine lângă tine...se furişează-n braţele tale ca o felină, tu îi mângăi uşor părul lung şi negru mereu parfumat, o întrebi ceva şi ridică cu rapiditate capul spre tine, se uită nedumerită cu faţa ei de copil...şi-o săruţi...că ţi-e dragă. Te-nnebuneşte, ştie cel mai bine s-o facă, se opreşte câteva secunde, cu părul ei ciufulit...şi-ţi spune încet că te iubeşte...şi zâmbeşte. Când e supărată pe tine...face un bot de 2 metri...nu poţi să discuţi cu ea...că se enervează şi dă ochii peste cap...sau se uită pe tavan, dar când o pupi...chiar şi cu "forţa"...toate devin nule. Are ochii mari, când se-ncrută e draguţă...iar atunci când se uită-n ochii tăi...încearcă să-ţi spună ceva, dar nu...nu poţi să ghiceşti niciodată ceea ce vrea... Trece timpul, nu poţi să-l opreşti...iar toate acestea vor fi pentru ea...doar o parte din inima sa.

Du-mă acas' măi tramvaaaai

2009-09-10T21:28:00.001+03:00

De curând...am fost împinsă de circumstanţe să circul cu tramvaiul 41...de la un capăt la altul. Personaje interesante şi aici, însă în metrou e mult mai tare, oamenii se uită unii la alţii pentru că nu-i fură imaginile din geamuri. Aici e interesant în momentul în care se deschid uşile şi se dă startul la un adevărat maraton al prinderii unui scaun, dacă erau puşi pe slow mode...se vedea cum li se schimbă privirea, cum braţele îngreunează situaţia participanţilor din jurul lor, cum pungile o iau înainte pentru a ocupa un loc şi pentru tanti Nuţi, colega. Asta se-ntâmplă, de obicei, la capăt, la Ghencea şi Casa Presei. Interesant mai e afacerea pe care au dezvoltat-o traficanţii de..."Serveţeleee parfumate, leucoplast cu rivanooool, serveţeleeee umede...la 10 mii, portofeleee, numai la 10 mii", aceleaşi figuri...închise la culoare ( nu că aş fi eu prea albă ). Într-o zi chiar voiam să-mi cumpăr leucoplast cu rivanol, mă cam bătuseră balerinii, dar m-am întâlnit cu-un coleg de facultate şi m-am luat cu vorba. Am mai observat o specie deosebită...acele persoane care se urcă în tramvai şi primul lucru pe care îl fac...e să scoată cardul ală, abonamentul, şi să-l treacă prin faţa aparatului...Dar care-i faza?????!!!?!? Ce rost are să piuie dracia aia dacă tot ai abonament!?!?! Oare se simt împliniţi când piuie aparatul ala?! Oare se laudă, se simt mândri că merg legal?! Când îi văd îmi vine să mă zgârii pe ochi, la propriu. Eu mai fentez controlorii prin tramvai, am 3 bilete cu 2 călătorii, bineînţeles, taxate...şi când îmi cer controlorii biletul...le arat unul...dacă se uită la găurelele alea le spun pe un ton sictirit: "E taxat mai încolo..". HAHA, şi scap. Asta merge doar la tramvai pentru că e ditamai râma, în trolee şi maşini...nu prea pt. că sunt 2 taxatoare. Ha, să vă mai spun ceva, când luaţi tramvaiul de la capăt, de la Ghencea, să vă aşezaţi pe partea unde bate soarele pentru că imediat o să se mute pe partea cu umbră datorită schimbării direcţiei. Nu vă imaginaţi câte babe şi-au luat ţeapă, apoi căutau să se mute pe partea cealaltă. Daaar să nu uităm de diferitele insecte, furnici zburătoare, muşte high...se dau ca proastele cu capul de geam...nişte ameţite
P.S. La fel să procedaţi şi dacă luaţi tramvaiul de la Casa Presei, în jurul orei 17-18. Ar trebui să-mi mulţumiţi!!!!!!

Eternitate

2009-09-08T18:00:00.001+03:00

Suntem o secundă în timpul universului...
Ne naştem...creştem...învăţăm...
Cunoaştem...simţim...înţelegem...
Iubim...plângem...ne dorim...
Suferim...râdem...ne prostim...
Admirăm...sperăm...credem...
Ne enervăm...înjurăm...şi cerem iertare...
Luptăm...încurajăm...ne gândim...
Zâmbim...ne certăm...acceptăm...
Apoi...
Lumânări...lacrimi...regret...
Ploaie...confesiuni...resemnare...
Dor...tristeţe...singurătate...
Flori...necunoscut...nemărginit...
Familie...prieteni...colegi...
Eternitate.

"Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi...orice-ai spune,
PESTE TOATE O LOPATĂ DE ŢĂRÂNĂ SE DEPUNDE..."
M. Eminescu - Scrisoarea I

P.S. Mi-e dor de voi...n-o să vă uit niciodată, ne vedem...ne vedem acolo sus.

Te vom iubi mereu...

2009-09-05T17:30:00.001+03:00

A fost un om deosebit de puternic, avea un spirit aparte, impunea respect, era un om cu suflet mare, era unchiul meu... N-o să ştie niciodată cât de mult îl admiram, n-o să mă audă vreodată, spunându-i asta... A trecut în eternitate, s-a dus sus, s-a dus în locul din care nimeni nu s-a întors... Năvălesc asupra mea sentimente de furie, de durere, de mâhnire...năvălesc lacrimile pe care le las să curgă pe obraz... Mi-aduc aminte de când eram mică...şi-a venit în faţa blocului să joace cu mine basket, mi-aduc aminte când am plâns în faţa lui din cauza unui băiat...şi ce sfaturi mi-a dat, însă îmi aduc aminte...ultima strângere de mână...când m-a strâns mai tare ca niciodată...nu ştiam că e ultima oară, nu ştiam....dacă ştiam... e greu să spun ce-aş fi făcut... N-o să te uităm niciodată, Nicolae. D-zeu să te odihnească în pace...

E foame de bani

2009-09-04T19:08:00.000+03:00

Maaaare e grădina Domnului! Mare rău de tot! După o zi destul de plictisitoare la serviciu...în sfârşit a venit şi ora la care, teoretic, ar trebui să plec (astăzi a fost şi practic), 17:00. Toată ziua am stat nemâncată, pe principiul "las` că nu mor până acasă", însă când am ieşit din redacţie...m-am îndreptat fix spre unicul butic de la casa presei. Lângă mine...o duduie prost vopsită roşcat şi mititică. Am cerut o cutie de stixuri...la care femeia de lângă mine..."Aaa..daţi-mi şi mie". Bun, nimic anormal până acum. Stixurile costau 2.5 lei, i-am dat 3 lei...şi aşteptam restul, la fel şi duduia...i-a dat 3 lei, aştepta restul. Când vânzătoarea a venit să-mi aducă restul...pentru că eu am zis prima şi mie mi-a dat prima stixurile...a pus fisa de 50 de bani pe o ladă frigorifică de îngheţată, dau să iau banii...la care duduia sare de fund în sus, ridică tonul şi spune indignată..."HEEEEEY, SUNT BANII MEI!!!!!!!!!!!!!!". În momentul ăla am ridicat o sprânceană...dar după 2-3 secunde m-a bufnit râsul...şi nu eram singura, mai râdeau înca vreo 3 oameni care aşteptau să cumpere ceva. I-am dat "banii" şi...i-am lăsat şi aia 50 de bani ai mei, să-şi cumpere şi ea ceva...

Iubita mea iubită!

2009-08-29T17:29:00.004+03:00

Ochii tăi albaştri precum cerul, buzele tale ca două petale de trandafiri, mirosul tău de flori şi părul tău blond ca al îngeraşilor. Patetic, nu? Oare de ce nu se evită aceste clişee? Eu aş spune aşa: Ochii tăi albaştri precum lacul Herăstrău, buzele tale uşor crăpate cu gust de gloss, mirosul tău de mâncare gătită şi părul tău blond precum grâul de pe marginea drumurilor comunale.
"Vai, faaaată, ce-ai slăbit!"...când de fapt s-a dublat stratul de grăsime. "Vaaaai, ce fată frumoasă ai!"...când de fapt seamană cu un pinguin. "Vaaaai, ce bine-ţi stă părul!"...când de fapt e tunsă de Edward Scissorhands (omul foarfeca, faimosul film). "Vaaai, ce a crescut asta mică!"...când de fapt a crescut în kilograme. "Vaaai, prinţesa mea!"...când de fapt stă-n Ferentari. "Vaaai, puiul meu"...când de fapt n-are pene.
Mai există o specie de oameni care au impresia că au paparazzi pe urma lor şi sunt unicaţi, precum singuri îşi spun. Dive? Super-staruri? De unde atâta? Se cred Madonna de Rahova sau Timberlake ( a se citi timbărlache ) de Berceni. Îşi spun statusuri penibile cu subînteles: "Ca mine nu-i nici una", "Dacă vreau îţi fur gagicul", "Sunt frumoasă, deşteaptă şi dornică", "Bat şi f..t ca maşina de cusut", "Iţi regulez gagica când vreau", "Sunt precum Ronaldo (Cristiano, Real Madrid)", "Am femei ca alde Columbeanca, Miss World şi Angelia Jolie". Bă...ce penibil!
ŞI MAI EXISTĂ ŢIGANI CARE SE VOPSESC BLOND!!!!!!!!!

Un simplu călător

2009-08-15T22:52:00.002+03:00

Cred că, în curând, o să fac o categorie specială în cadrul căreia o să scriu despre persoanele din metrou şi gesturile facute...nu pot să mă abţin.
Ieri, întorcându-mă acasă...plină de plictis şi nostalgie, cu căştile conectate la telefonul meu ieftin -care-mi ţine simul cu scoci-, ascultând muzică zgomotoasă...am păşit cu grabă-n metroul care mă duce spre Eroilor, bineînţeles...după ce am pierdut unul şi am aşteptat vreo 15 minute să vină altul. Nici măcar nu m-am aşezat pe vreun scaun...am stat rezemată de-o bară şi făceam tot felul de scenarii (mă gândeam la filmul „Knowing”, era o fază cu un accident petrecut la metrou, mulţi morţi, multă panică, dramatism şi na...acţiune), până a apărut el...personajul care m-a făcut să-l studiez câteva staţii de metrou. Un tip lucrat la sală, însă cam pitic (bine...mie mi se pare pitic orice băiat care are sub 1,80, no offense), foarte bronzat, un bronz cam de solar...adică mai gălbui, cu o freză de struţ...foarte bine îmbibată în gel, spumă şi ceară de păr şi pe braţele lui de animăluţ cu pene, hrănit cu e-uri...tradiţionalele tatuaje de ţăran...LITERE CHINEZEŞTI (eu dacă făceam tatuaje şi mă punea unul să-i tatuez în chineză „Te iubesc, Gherghino”...îi tatuam, cel mai probabil, o înjurătură...în chineză!). Purta nişte adidaşi albi, de firmă, pantaloni trei sferturi negri şi tricou roz...însă ceea ce m-a făcut să râd în sinea mea...a fost accesoriul...gentuţa lui cu Disneyland!!!! Come on, cum să porţi aşa ceva...mai ales, având fizicul unui „băiat rău”? Bine, fie...poate sunt eu rea, însă...băiatul...tare studios...citea...”ARTA DE A IUBI”!!! Fetelor...băiatul perfect, nu? NU!
O să vă mai spun de o vacă, da, în adevăratul sens al cuvântului. Foarte grasă şi urâtă. Nu mă obosesc să-i descriu valurile de şunci revărsate peste blugi şi tricoul maltratat...şi mulat. A făcut un gest de om needucat...care merită să fie bătut în pielea goală la Universitate. După ce şi-a odihnit imensitatea de fund pe scaun...s-a ridicat...şi şi-a mişcat cu greu un picior, punându-l pe scaun...pentru a-şi aranja şireturile care-i atârnau. Am crezut că şterge, însă nesimţirea este dusă la extrem. Ce bine că nu s-a uitat la mine în clipele alea...ochii mei mari şi închişi la culoare o fixaseră precum un lunetist.
Aş mai scrie despre un personaj, dar l-am văzut în 126. :))
Ah, am uitat să precizez...să nu faceţi şi voi acasă!!! Personajele sunt, din păcate, reale...sau nu...nu din păcate...că ne mai condimentează viaţa. Vă mulţumim că existaţi!

Dar...când?

2009-08-12T23:06:00.001+03:00

Doar imaginează-ţi, o să-nţelegi mai mult decât te-aştepţi.

Ajung. Bat la uşă. Răspunzi…şi cam atât.
Te pup…şi cam atât.
Te iau în braţe. Nu suporţi…şi cam atât.
Vorbesc. Asculţi…şi cam atât.
Îmi doresc. Nu-ţi doreşti. Nu înţelegi…şi cam atât.
Vreau. Nu vrei. Nu poţi…şi cam atât.
Sentimente…furie….echivoc…şi cam atât.
Clipe…minute…ore….şi cam atât.
Plec. Te pup. Închizi uşa…şi cam atât.

Urmează staţia...cu peronul pe ce parte vrei.

2009-07-28T23:54:00.001+03:00

Când eram micuţă...adoram să merg cu metrou, mă fascina...asta pentru că mergeam foarte rar cu el.Stăteam lipită de geamurile alea, urmăream fiecare mişcare, îmi plăceau graffitiurile...deşi nu înţelegeam nimic. Astăzi...nu ştiu cum să scap de el, merg cu metroul, având permisul în portofel ( da, am luat şi permisul, un fleac, l-am luat din prima...fără spagă, altă femeie-n trafic, trist, frate ). Mă rog, în postul ăsta vreau să reliefez altceva... De câte ori aţi analizat în metrou oamenii din faţa voastră? Lăsaţi-mă pe mine, de fiecare data! Vă miraţi ce unghii neîngrijite are la picioare femeia aceea de vârsta a 3-a, vă amuzaţi de vreo sorcovă umană, trageţi cu urechea la „vecinul” şi cu ochiul în nelipsitul ziar Libertatea, vă „admiraţi” sau vă admiraţi în geamul din faţa voastră, apoi urmăriţi traseele metrourilor, iar când observaţi că o anumită persoana din faţa voastră se uită-n altă parte...vă uitaţi la ea ca la televizor.
Astăzi am mers destul de mult cu metroul şi-n tot acest timp am făcut ceea ce am scris mai sus, însă o să vă descriu câteva personaje interesante. Un cuplu, o babă şi-o femeie cu copil. Să-ncep cu cuplul. Un urangutan pe la 1,70 cu tricou Tommy Hilfiger, un model tare nereuşit al brandului, pantaloni albi care lăsau să se vadă chiloţii şi nişte espandrile în note minimale. Avea în jur de 27-28, o pereche de dinţi de neinvidiat, ochi lăsaţi, faţă lunguiaţă, tuns 1...şi vreo 100 kg. Super...not. Ea, o tipă slabă...tot pe la 1,70 cu nişte pantaloni scurţi cu vedere la fund, un maieu banal verde...un sutien negru ( se vedeau bretelele ) şi nişte săndăluţe cu toc...să fie femeia mai înaltă, să se simtă maimuţa bine.Frumuşica, brunetă, faţă de copilaş ( bine...nu avea mai mult de 17 ani ) şi ochi mari, dar...o stricau cerceii de ţărancă...nişte covrigi împletiţi în mărime naturală. S-au aşezat ei, maimuţa, mestecând cu talent guma şi...punându-şi portofelul pe un scaun, trist este că mai erau oameni în metrou care stăteau în picioare, eh, anyway...şi micuţa stând în poala lui. El îi reproşa...că de ce nu şi-a luat alt maieu, apoi îi mai băga din când în când mâna între picioare, ea „hai măi, pui...dacă nu-mi iei altul...”. La un moment dat, urangutanul...şi-a scos banii din portofel, PĂZEA! A început să-şi numere hârtiile de câte un milion sub privirile paţachinei care radia de fericire, maimuţa ranjea fericită cu dinţii ei galbeni şi uraţi. TRIST!
Despre babă nu o să am prea multe de spus, dar jur că voiam să-i fac o poză...însă telefonul meu pe care-l primeşti la Cosmote gratis...la cel mai ieftin abonament nu oferă claritate. O mamaie la vreo 60 de ani...citea foarte pătrunzător revista...Popcorn, o revistă al cărei public ţintă are vârsta cuprinsă între 9 şi 16 ani...cu indulgenţă. Subiecte principale ale revistei...cum şi-a luat bătaie Rihanna de la Chris Brown, ce album neinteresant a mai scos Anna Lesko...teste de genul: „Cum să fii cool?”, „Cum să îl cucereşti mai repede”, „Ce sărut ţi se potriveşte”...şi subiecte dezbătute „intens” de către un zis psiholog, subiectele ar fi: „Oare rămân însărcinată dacă sunt virgină?”, „Cum se sărută? Doare?”, „Am 12 ani şi am rămas gravidă. Ce fac??”, „Am 14 ani şi am o relaţie de 2 luni. Cu ce să-l mai surprind în pat pe prietenul meu?”. TRIST!
Acum o să fiu puţin cam rea, dar femeile din ziua de astăzi dacă toarnă un copil...nu mai ştiu ce-nseamnă o dietă, un coafor şi nişte cosmetice. Era o femeie...după trăsături...nu avea mai mult de 25 de ani, extrem de grasă şi cu o frizură d-aia...rustică: părul lung, prins în coadă...şi-un breton lung PLIN de fixativ, atacând ochii..şi întors asa...spre frunte. O ţinută care nu merită să fie comentată, poate că n-avea bani. Un copil aşa frumos, brunet, ceva mai închis la ten, ochi negri şi mari...ca nişte măsline de bună calitate ( non stop s-a uitat copilul ăsta la mine ). „ Andrei, vrei un croissant?”, copilul: „Nu, mami”. Ha! Parcă mai merge, nu mai e aşa de trist.
Sunt foarte atrasă de fizionomiile oamenilor, îmi place să văd cum reacţionează, cum interacţionează cu cei din jur, îmi place să-i analizez... O să mai revin cu câteva texte în legătură cu oamenii, ce să fac...îmi plac.

P.S. Am coborât la Unirii...şi am luat 385, foarte aglomerat, dar eu l-am luat de la capăt şi am apucat un loc, la un moment dat...lângă scaunul meu se apropie o fetiţă...la vreo 5-6 ani, blonduţă, cu o privire blândă, însă în momentul ăla enervantă pentru mine, cerşindu-mi parcă din ochi să-i cedez locul, mă uit la ea şi la mă-sa şi îmi ascult în continuare melodia...”Sweet about me, nothing sweet about me...yeeeah”.

Patimă

2009-07-26T22:21:00.002+03:00

Mă sufocă ideile ce năvălesc impetuos asupra mea...Mă obosesc, mă deprimă, mă agită. Vreau prea multe, dar reuşesc atât de puţin. Cred că fiecare dintre voi vă identificaţi în asta, poate că avem nevoie de asta pentru a ne "căli"...sau poate că aşa trebuie să fie...Lăsaţi gândul să fie un migrator, it's ok.
Oare cum e să simţi reciprocitatea iubirii?
Oare cum e să simţi entuziasmul celui iubit?
Oare cum e să simţi cum îi este când îi e dor...de tine?
Oare cum e să simţi pasiunea în gesturile lui?
Oare cum e să-ţi spună ca te iubeşte?
Oare cum e să-ţi strângă mâna afectuos?
Oare cum e să te mângâie cu duioşie?
Să te privească cum dormi?
Să te sărute pe frunte?
Oare cum e?

Eu scriu româneşte!

2009-07-22T15:59:00.002+03:00

Susţin această campanie! Respectă-ţi limba.
P.S. O să scriu în curând un text despre asta, ceva mai detaliat, n-o fac acum...nu am starea necesară.

Go on, Michael!

2009-07-03T00:05:00.003+03:00

Muzica este în doliu...
Un personaj controversat, interesant, ciudat...cu o personalitate dublă, aş putea spune.
Un personaj care şi-a sacrificat copilăria, da, copilăria...cea după care tânjim noaptea, înainte de culcare sau când ne întoarcem de la job.
Un personaj care a dat "culoare" muzicii, un personaj care a reinventat muzica, un personaj care a inspirat atâţia artişti, mulţi începându-şi activitatea cu dorinţa de a face măcar jumate din ceea ce a realizat el...
Un personaj care a influenţat vieţi, un personaj care a inventat mişcari de dans incredibile, un scenograf creativ şi unic...
Un personaj care a vândut peste 700 de milioane de discuri...şi numărul este în creştere...
Un personaj sensibil, iubit, blând, însă un adevărat "bad" pe scenă...
Un personaj care a mişcat milioane de oameni...
S-au spus multe lucruri umilitoare despre el, dar...când eşti unul dintre cei mai cunoscuţi oameni ai planetei...înduri până şi minciunile care-ţi pot afecta viaţa şi cariera, ceea ce ai clădit în atâţia ani...
Ani? Secole? Oare peste cât timp o să se mai nască un geniu, în adevăratul sens al cuvântului, precum Michael?
Oare câte milioane de oameni au fredonat măcar o dată un hit de-ale lui? Oare câte persoane au încercat să danseze ca el?
Întrebări ale căror răspunsuri sunt de ordinul milioanelor...de ani, de secole, de oameni...de sentimente!
WE WILL NEVER FORGET YOU, RIP, MICHAEL!

Instinct

2009-06-20T01:39:00.003+03:00

Câteodată îţi doreşti ceva de care eşti conştient că îţi face rău...pofteşti după câteva clipe de împlinire, de fericire. O dată ce visul ţi-a fost îndeplinit, te fură mirajul reuşitei, consistenţa visului se pierde pe secundă ce trece, într-un final, dispărând dincolo de orizontul memoriei...
Să îţi simt mâna, plimbându-se prin părul meu,
Să simţi vibraţia corpului, atunci când îmi strângi mâna...
Să simţi emoţia, îmbrăţişându-mă.
Să îţi simt dorinţa, atunci când mă mângâi,
Să îţi simt respiraţia, bătând aproape de obrazul meu.
Să îmi simţi iubirea, atunci când nu t-aştepţi...
Să simţi ce simt şi eu, când nu mă înţelegi,
Să simţi şi tu ce simt şi eu, când mă dezamăgeşti,
Să simţi furia din sufletul meu, atunci când nu mai crezi,
Să simţi şi tu cum e..atunci când nu mai poţi.

Mi-e dor...

2009-05-28T14:30:00.002+03:00

Timpul este precum o cascadă...curge, dar nu se termină niciodată, însă nu pentru noi, muritorii. Ce poate fi pentru noi? Eu cred că...timpul este un balon plin de heliu, heliul fiind amintirile, trăirile, sentimentele, îi dai drumul...urcă..şi la un moment dat se sparge. Ce rămane? Nimic...
Mi-e atât de dor copilărie...
Mi-e dor de juliturile din genunchi...
Mi-e dor de sufletul sincer al unui copil...
Mi-e dor de jurămintele spuse...
Mi-e dor de o îmbrăţişare loială...
Mi-e dor de creta din faţa blocului...
Mi-e dor de voi...
Mi-e dor de un sărut cu ardoare...
Mi-e dor de tine, plângând...
Mi-e dor de ploaie...
Mi-e dor de o plimbare prin ploaie...
Mi-e dor să fiu iubită...
Mi-e dor de tot...
Dar mai ales de...
Ceea ce a fost.

Cerşetorii din ziua de astăzi...

2009-04-12T01:13:00.000+03:00

Mi s-a demonstrat faptul că-n ziua de astăzi, cerşetorii, vor bani pentru...orice altceva, dar nu mâncare, iar pretexul lor pentru cerşeală...fiind ceva de genul: ” Oameni buni cu suflet mare, dacă vă lasă D-zeu, daţi-mi şi mie un banuţ, suntem 15 fraţi şi mama a murit, nu avem ce manca...bla, bla, bla”. Vă este cunoscut texul, da, ştiu, mai ales dacă circulaţi cu troleul 96. În fine, joia trecută, pe la ora 18, aşteptam în staţia de la Ministerul Transporturilor, troleul 96 pentru a ajunge acasă după o zi agitată. Aşteptând troleul, mi-am luat ceva de mâncare pentru că nu mâncasem nimic, cedând în urma insistenţelor stomacului. M-am pus pe un garduleţ ( trăiască primaria ), uitându-mă în jur, oameni agitaţi, grăbiţi, copilaşi abia scăpaţi de la şcoală şi multe babe ieşite la promenada. La un moment dat, se apropie de mine un copilaş, de etnie rromă, pe la vreo 5-6 ani, îmbrăcat într-un maieu gri din cauza prafului, cu nişte ochi albaştri foarte frumoşi. Îmi spune pe limba lui abia învăţată: „Îmi dai şi mie un banuţ?”, văzându-l aşa mic, mi-am permis să-l întreb: „Dar pentru ce ai nevoie de bani, ţi-e foame?”, el îmi răspunde surâzător: „Da!”, eu, crezându-l îi întind punga cu mâncare pe care o aveam şi îi spun: „Poftim, ia şi mănâncă, dacă mai vrei, îţi cumpăr.”. Îl bufnise râsul şi-mi zice: „Nuuu...bani!”, dintr-o dată m-am prins şi-l întreb: „ Păi, parcă îţi era foame. Îţi dau mâncare. Pentru ce ai nevoie de bani? Să-i dai lu' tac-tu să bea?”, ruşinându-se îmi spune încet că..nu, nu pentru tac-su. Evident, nu i-am dat niciun ban, nu încurajez aşa ceva. Mă rog, mi-a venit troleul...See ya!

Like the deserts miss the rain...

2009-04-07T00:04:00.001+03:00

Te afli undeva într-un deşert, eşti singur, eşti dezorientat şi foarte slăbit. Înaintezi greoi, simţi nisipul care se surpă uşor când păşeşti, sudoarea îţi îngreunează starea. Timpul trece, însă nu-ţi pasă, începi să adori izolarea. Nu faci altceva decât să înaintezi domol, calm, lin, molcom... Simţi nevoia ploii zilnic, de ea ţi-e dor, de ea ai nevoie zilnic, tânjeşti după ea...Simţi nevoia unei guri de apă, însă într-un astfel de cadru...ai nevoie mai rar pentru că nu prea e...Apreciezi fiecare gură luată, îţi potoleşti setea, o savurezi apoi mergi mai departe, ştiind că o să mai bei apă peste câteva zile, dar gândul...tot la ploaie îţi este.. Dar...dacă apa erai chiar tu?

Avem viaţă în sânge!

2009-04-02T00:55:00.000+03:00

În primul rând, aş vrea să felicit din suflet iniţiativa celor de la Pro tv. Este vorba despre o campanie pentru crearea unui registru şi anume, Registrul National al Donatorilor Neinruditi, pentru bolnavii de leucemie (3/4 dintre bolnavii de leucemie care nu au donator, condamnati la moarte!). Reportaje foarte bune în care nu mila este sentimenul predominant ci furia. Reportaje care te pun pe gânduri. Oare pot salva o viaţă? Oare prelevarea celulelor stem este dureroasă? Oare pot să păţesc ceva în urma prelevării? Recunosc, şi eu mi-am pus aceste întrebări, însă în urma reportajelor de la ştirile de la 19:00 am decis să mă informez. Am intrat pe siteul Pro tv-ului ( www.stirileprotv.ro ) de unde am colectat informaţiile de care aveam nevoie. Da, poţi salva o viaţă de om cu ajutorul sângelui tău! Când spun asta, năvăleşte-n mintea mea următoarea zicală: " Dar din dar se face rai! ". Prelevarea celulelor stem nu este dureroasă, te conectează la un aparat iar acesta îţi selectează sangele cu celule stem. Foarte important este că nu o să ai de suferit după donare, regenerarea celulelor se face în câteva zile.
De ce spuneam mai sus de furie? Pentru că văd atâta indiferenţă, pentru că unul dintre cei mai buni prieteni de-ai mei a murit de leucemie. Îl chema Florin, a fost colegul meu de clasă şi uneori de bancă în generală, 1-8. Era un băiat de treabă cu un aspect candid. De fapt, este! Pentru mine n-a murit. Mai ţii minte, Florin, când am rămas amandoi corigenţi la română în clasa a 8-a? Mai ţii minte, Florin, când ne apucase frica de examenul de capacitate? Mai ţii minte, Florin, toate amintirile frumoase şi momentele grele? Ceva îmi spune că da. Deşi o să scriu ceva tipic, o să scriu din tot sufletul şi din toată dragostea, NU O SĂ TE UITĂM NICIODATA!...

P.S. M-am înscris şi eu pentru a ajuta un suflet! ( O puteţi face şi voi pe siteul Pro tv-ului, www.stirileprotv.ro, la secţia: Avem viaţă în sânge! ) Abia aştept să sune telefonul...

Vulpea mănâncă peşti!?

2009-03-31T23:43:00.002+03:00

Fiind o fană a emisiunii de pe Prima TV, Mondenii, într-o seară, auzind că Mihai Bendeac are blog, am decis să caut adresa, evident, a blogului. După puţine secunde de căutare pe tradiţionalul Google, am găsit adresa şi, începând de la ora 23 şi până la ora 3...am citit genialul blog. Mă aşteptam să fie aşa, nici nu avea cum să fie altfel, însă altceva voiam să reliefez în acest post.
Am citit în unul dintre posturi despre dilema lui şi anume: Vulpea mănâncă peşte??? Trebuie să recunosc că mi-am pus întrebări. Sună pueril, dar na...el are 25, eu am 19...he's the freak. Dilema a fost descoperită. Vulpea nu mănâncă peşti, dar există o specie care mănâncă crabi, dar e în minoritate, nu se pune. Pentru veridicitate am apelat la fosta profă de biologie din liceu, confirmând. Aflând răspunsul i-am trimis mail lui Bendeac, informându-l în legătura cu dilema care-l ţinea treaz. SURPRINZĂTOR, mi-a răspuns la mail, mulţumindu-mi şi..pupându-mă :D
P.S. Am scris acest post ca să mă laud :))

Am învăţat...

2009-03-28T23:47:00.001+02:00

În urmă cu 2 ani eram o copilă care avea impresia că totul este frumos şi că lumea e bună. În urmă cu 2 ani credeam că sunt iubită şi respectată de persoana cu care am alesesem să trec de copilărie. În urmă cu 2 ani eram altă persoană, nu credeam ca timpul o să ajungă să mă schimbe, bineînţeles, împreună cu trăirile. Am învăţat, de fapt...tot timpul avem de învăţat, doar că ne dăm seama mai târziu.

Am învăţat că nicio persoană nu seamană cu alta...

Am învăţat că fiecare iubeşte în felul lui...

Am învăţat că oricât de mult iubeşti pe cineva...acea persoana nu te poate iubi la fel...

Am învăţat că un gest de indiferenţă poate răni...

Am învăţat că prietenii pot sa te dezamăgească...

Am învăţat că la orice oră, în orice zi...prietenul/prietena cel/cea mai bun/ă te primeşte cu braţele deschise şi-ţi oferă un umăr...

Am învăţat că trebuie să crezi în tine pentru a reuşi...

Am învăţat să merg cu capul sus pentru că m-am dăruit trup şi suflet persoanelor pe care le iubesc ( numărul acestora...nu trece de 6 )...

Am învăţat cât de mult contează 5 minute alături de el/ea...

Am învăţat că lumea îşi caută binele, călcând peste sentimentele şi eforturile unor oameni...

Am învăţat să zâmbesc când îmi e greu...

Am învăţat că mintea îţi spune ceva...inima altceva...

Am învăţat că oricât de mult îţi pasă...s-ar putea ca altuia să nu-i pese deloc...

Am învăţat să iubesc, să apreciez şi să înţeleg...

Am învăţat şi...încă mai am de învăţat!

Furt de hârtii

2009-03-27T00:42:00.000+02:00

Câteodată sunt surprinsă de prostia unor oameni care, teoretic, ar trebui să se folosească de creier într-un domeniul precum acesta al cercetării. Săptămâna trecută m-am dus la un instructaj pentru un studiu legat de telefonia mobilă la o firmă la care nu mai lucrasem niciodată. Bun, până aici totul pare să fie ok. Deadline-ul era marţi, 24.03. Cu o zi înainte de deadline, mă sună doamna care ne-a ţinut instructajul să nu uit să aduc chestionarele. Am anunţat-o că le-am făcut şi că o să trec să le aduc, însă în seara aceea m-am simţit foarte rău, răcind, le-am trimis un mail pe adresa firmei IRSOP, anunţându-i că nu pot să trec mâine pentru că mă simt foarte rău.
Marţi, 24.03, am avut impresia că cineva a citit mailul şi că m-au înteles, cel puţin aşa ar fi fost firesc. Nu m-au sunat, nu au insistat cu nimic.
Miercuri, 25.03...la fel, nimic care să mă facă să mă simt vinovată că nu am ajuns la firmă.
Joi, 26.03, a început showul. Deoarece nu mă simţeam deloc bine, fiind "lovită" de gripa aceasta care urmăreşte întreaga populaţie...m-am trezit foarte târziu, având telefonul pe silent, bineînţeles că nu avea cum să mă trezească un apel. Când m-am uitat la telefon, am vazut că aveam vreo 15 apeluri...fixuri, mobile, apeluri cu număr secret... Am încercat pe toate numerele de telefon care m-au apelat să sun. Nimic, nu răspunde nimeni. Insist. Nimic. La un moment dat, primesc un sms care sună cam aşa: "Dacă nu returnezi chestionarele irsop (FĂCUTE SAU NEFĂCUTE) vom anunţa poliţia pt. furt! Vino urgent cu ele (sau trimite pe cineva).Mulţumesc!". Incredibil, de necrezut! Unde poate să ajungă prostia umană? La ce cote??? Are limite??? M-am amuzat teribil, bineînţeles, insistând pe acele numere de telefon, dar...din nou nu mi-au răspuns. La 20:41, surpriză! Era doamna Florina ( sper să-mi amintesc bine numele ), foarte indignată, "răţoindu-se" la mine. I-am răspuns: "Bună seara, doamnă! Mă bucur că aţi avut decenţa de a mă suna după ce eu v-am sunat de 100 de ori şi nu mi-aţi răspuns". A început să-ţi ţină speechul, deoarece nu puteam s-o opresc, vorbea precum o moară stricată, vorbeam peste ea. I-am spus de ameninţarea puerilă...şi mi-a răspuns că aşa procedează ei. D-zeule...oare nu s-a revoltat nimeni până acum? Dacă nu, o să fiu prima. I-am spus că le-am trimis un mail, mi-a spus: "Noi avem 100 de operatori, crezi că stăm să citim 100 de mailuri?". Mai are rost să-i critic replica( logica, mai ales )? Nu, o puteţi face voi. Cam aşa a decurs toată discuţia...
Menţionez că nu am semnat niciun contract de colaborare şi-n plus...chestionarele nu erau înregistrate, deoarece nu aveau niciun cod ( nr. chestionar ). Deci...voiau să mă acuze...de furt de hârtie..
Într-o ţară în care se fură pe faţă şi nu se revoltă nimeni, într-o ţară unde poliţia ar trebui să fie anunţată ca se fura-n parlament, într-o ţară în care îi plătim mii de euro semianalfabetei Elena Băsescu. Hmmm...acum îmi dau seama că nu avea niciun rost să mă mire întâmplarea.

Oraşul curat luna

2009-01-17T17:53:00.000+02:00

http://www.orasulcuratluna.ro/

Să vedem dacă reuşiţi să faceţi 6 puncte din prima...

2008-12-04T21:42:00.000+02:00

Am zărit lumina
Marin Sorescu

Am zărit lumina pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi
Sănătosi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâtă lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place ca tu ştii s-o faci
Amară.