Despărţiri - Georgiana Sârbu

   Aţi trăit vreodată senzaţia vie pe care ţi-o dă vocea interioară atunci când citeşti o carte? Ei bine, pot să mă laud că tocmai am terminat un roman care transmite indignare, din al meu punct de vedere, deocheat, revoltător şi plin de situaţii în care te vezi, te-ai văzut sau ai dori să NU te vezi. Am citit romanul cu vocea caldă a scriitoarei, profei de română, prietenei Georgiana Sârbu. Frazele curgeau curios de repede cu timbrul ei, ceea ce mă bucură şi ceea ce m-a făcut să nu las cartea din mână până la ultima pagină. Am fost prinsă într-o umbră de recunoaştere...  Am râs, am suspinat, m-am regăsit şi m-am întristat. Pasaje grele m-au făcut să-ndur secunde îngheţate de duritatea cuvintelor: „Miros dulce şi greţos de abator. Fusese cusut, calota craniană aşezată la loc, puzzle refăcut. Şi-atunci când m-a, apropiat cu hainele noi, ca să-l îmbrac, am văzut. Am văzut. E singurul fişier pe care l-aş sterge din memoria mea. Într-o găleată erau aruncate intestinele (când vorbim de animale le spuneam maţe, dar acum termenul mă face să-mi smulg carnea de pe mine!) şi creierul, gelatinos. Atât am zărit eu. În grămada sângerie probabil că se aflau şi ficatul şi splina şi ultimul Big Mac înghiţit cu o oră înainte să moară.”. Capitolul se numeşte „Cristi”. Este vorba despre fratele Norei, personajul spumos al romanului,  care a murit prematur într-un accident de maşină.

   Am mai surprins o parte haioasă în acest roman care m-a făcut să râd uşor tâmp şi care mi-a rămas în memorie. Face parte din capitolul „Corpul tău nu-mi mai spune nimic” unde Nora vorbeşte cu prietenele ei despre despărţirea „dramatică” de B., prima iubire: „Magda a continuat pe alt stil: -Câteodată, noi, femeile mai cu carte, avem o predispoziţie spre deznădejde. Ni se pare nouă că, vezi Doamne, suferind profund, suntem superioare, nouă, bărbaţilor noştri, prietenilor, lumii, în general. Ni se pare nouă că suferinţa sterge de pe noi umbra banalului. Literatura asta care cică ne-a făcut mai deştepte...ne face complice la măcinarea propriului suflet. Scapă puţin de imaginile cu el, alungă-le...Nu te mai chinui atâta...”.

   V-aş mai spune câteva pasaje frumoase din carte, unele de-a dreptul scandaloase, dar caracterul meu plin de pudoare vă-ndeamă să vă clătiţi singurei ochii prin capitolele „Porno”, „Bine aţi venit la sfânta mănăstire!” sau „Cum să faci bani cu păsărica”. Nu săriţi să încadraţi romanul la categoria roman erotic, trivial, deşi denumirile acestor capitole v-ar împinge la asta. Nu. Este folosit un limbaj de zi cu zi, pe care-l auzim cam peste tot. La muncă, la şcoală, în tramvai, în melodii.

   Aşadar, vă recomand acest roman, fără supradoză de subiectivism şi implicare sentimentală. Este „un roman despre bucuriile şi suferinţele vieţii”, precum a fost scris pe prima pagina a romanului în autograful cu care mă voi lăuda până şi nepoţilor mei.

Visare

Şi mi-e dor de tine, simt asta prin fiecare por al pielii mele...fiori dulci amărui, gândindu-mă la a ta atingere atentă şi grijulie. Privirea limpede dintre noi, contrasul ochilor care ne atrag într-un joc ameţitor de periculos...

Sărutul dintre noi este atât de perfect, se-mbină cu fiecare mişcare lascivă a trupurilor noastre, iar atunci când mă îmbrăţisezi cu braţele tale impunătoare...mă simt mică şi neajutorată, dar ocrotită şi poate...uşor iubită.

Trăiesc un vis cu consecinţele unui cosmar, dar frumos şi...ireal.

Război utopic

Un război interior şi exterior se contopesc ca doi părtaşi, iar ţinta umilă sunt eu. Se trage şi se urlă, se plânge şi se strânge din dinţi ca pe-un câmp al eroilor morţi salvând trăirile morale. Ca o piele smulsă de pe oase, ca un semn pe viaţă... Ca o bătaie de infarct, ca mâna rece a deşertului într-o noapte cu cer roşu. Creionez în minte decorul unei lumi himere, cu creaturi frumoase, cu linii conturate, îngroşate până la ruperea imaginară a părţii fizice. Sunetele-s pline de plumb, mă sfâşâie şi simt fiori pe spatele curbat. Mă pun la zid şi tac... Asta e realitatea, d-apoi un vis? :)

Ce mai fac...

Este târziu, mult mai târziu decât ţi-ai putea închipui...şi beau dintr-o ceaşcă de cafea, mică şi albastră, o licoare amară, c-o tentă dulce şi-un miros seducător. Mă-ntind pe canapea şi mă-ntorc cu capul spre marginea ei, îmi atârnă părul des, negru, lung şi greu...duc mâna prin el şi mă gândesc cum trec anii, cum uit, cum trăiesc... Superficialitatea fină pune stăpânire pe mine când realizez că nu mai am timp... Nu mai am timp de tine, nu mai am timp de noi, nu aş avea timp pentru noi şi poate ca nu vreau să am timp... Aş avea timp pentru mine, dar sunt prea egoistă cu mine şi-l amân...pentru...nimeni. Mă ridic şi merg cu picioarele goale pe parchetul din cameră...deschid laptopul şi ascult muzică... Fiecare cuvânt din melodii poate spune ceva. Love, heart, feel, speechless, he, she, nothing, young... Atâtea şi atâtea cuvinte. Odinioară spuneam că fără cuvinte nu există confirmare a unor trăiri, sentimente, admiraţie, dar când sunt doar cuvinte...ce se-ntâmplă? Se anulează tot. Este interesant cum cuvântul şi fapta se anulează una pe cealaltă atunci când nu-s alăturate... De-ai şti cât mă mint... Oare te mint şi pe tine? Ce zici? Ştii bine că nu, mereu îmbin ceea ce am scris mai sus. Mă mint pe mine, nu pe tine... Iar o incongruenţă de sentimente trezeşte în mine dorul faţă de... Mă suscită şi mă gândesc că poate ar fi mai bine să... Mi-e somn, noapte bună!