Un simplu călător

Cred că, în curând, o să fac o categorie specială în cadrul căreia o să scriu despre persoanele din metrou şi gesturile facute...nu pot să mă abţin.
Ieri, întorcându-mă acasă...plină de plictis şi nostalgie, cu căştile conectate la telefonul meu ieftin -care-mi ţine simul cu scoci-, ascultând muzică zgomotoasă...am păşit cu grabă-n metroul care mă duce spre Eroilor, bineînţeles...după ce am pierdut unul şi am aşteptat vreo 15 minute să vină altul. Nici măcar nu m-am aşezat pe vreun scaun...am stat rezemată de-o bară şi făceam tot felul de scenarii (mă gândeam la filmul „Knowing”, era o fază cu un accident petrecut la metrou, mulţi morţi, multă panică, dramatism şi na...acţiune), până a apărut el...personajul care m-a făcut să-l studiez câteva staţii de metrou. Un tip lucrat la sală, însă cam pitic (bine...mie mi se pare pitic orice băiat care are sub 1,80, no offense), foarte bronzat, un bronz cam de solar...adică mai gălbui, cu o freză de struţ...foarte bine îmbibată în gel, spumă şi ceară de păr şi pe braţele lui de animăluţ cu pene, hrănit cu e-uri...tradiţionalele tatuaje de ţăran...LITERE CHINEZEŞTI (eu dacă făceam tatuaje şi mă punea unul să-i tatuez în chineză „Te iubesc, Gherghino”...îi tatuam, cel mai probabil, o înjurătură...în chineză!). Purta nişte adidaşi albi, de firmă, pantaloni trei sferturi negri şi tricou roz...însă ceea ce m-a făcut să râd în sinea mea...a fost accesoriul...gentuţa lui cu Disneyland!!!! Come on, cum să porţi aşa ceva...mai ales, având fizicul unui „băiat rău”? Bine, fie...poate sunt eu rea, însă...băiatul...tare studios...citea...”ARTA DE A IUBI”!!! Fetelor...băiatul perfect, nu? NU!
O să vă mai spun de o vacă, da, în adevăratul sens al cuvântului. Foarte grasă şi urâtă. Nu mă obosesc să-i descriu valurile de şunci revărsate peste blugi şi tricoul maltratat...şi mulat. A făcut un gest de om needucat...care merită să fie bătut în pielea goală la Universitate. După ce şi-a odihnit imensitatea de fund pe scaun...s-a ridicat...şi şi-a mişcat cu greu un picior, punându-l pe scaun...pentru a-şi aranja şireturile care-i atârnau. Am crezut că şterge, însă nesimţirea este dusă la extrem. Ce bine că nu s-a uitat la mine în clipele alea...ochii mei mari şi închişi la culoare o fixaseră precum un lunetist.
Aş mai scrie despre un personaj, dar l-am văzut în 126. :))
Ah, am uitat să precizez...să nu faceţi şi voi acasă!!! Personajele sunt, din păcate, reale...sau nu...nu din păcate...că ne mai condimentează viaţa. Vă mulţumim că existaţi!