My confessions

Comercianţi de vise, de lucruri ireale, profit maxim din ceva ce nu există, dar ai impresia că există. Asta facem de cele mai multe ori în viaţă, voluntar sau involuntar. Jocuri diabolice, plăceri nejustificate şi sentimente deşarte. Greşeli voite, ilegalitatea faptelor ce nu pot fi condamnate..ah, şi câte aş mai putea spune... Sunt regina de pe tabla rigidă de joc, te elimin, te provoc, te blochez, iar tu mă instigi la cele mai periculoase mişcări. Te plimbi pe „harta” meciului tensionat, îţi schimbi locul, dar culoarea ba. Cauţi spaţii, dar încerc să te ţin la distanţă, încercând să câştig acest joc patologic, fără nicio mişcare. Te transpui în fiecare piesă, vrei să te afli în toate posturile... Te elimin uşor cu fiecare greşeală pe care nu-ţi dai seama c-o faci, din cauza dorinţei surde de a ajunge la mine. Eşti singur în dispută, în faţa mea... Dragul meu, şah mat!

Frozen

Parcă aş fi dintr-o eră glaciară, materia vie acoperită de greutatea gheţii, mii de ani ar fi trecut, dar totul este static... Oglindă peste tot, albastru întruchipat, strălucirea perfectului. Alură de femeie în fragilitatea copacilor, acoperiţi de pofta naturii. Luna se priveşte ca o stăpână într-un orăşel părăsit. Singură, repulsivă şi demult uitată... Exită aerul pus în mişcare, sunt sufletele voastre, sunt sufletele din sufletul meu... Se plimbă stinghere, fără destinaţie, fără înfăţişare... Luna, gheaţa şi suflarea voastră se contopesc într-o poveste de basm, una a cărei sfâşit nu există.

Scrisoare în avans

Te vei simţi special atunci când îmi voi îndrepta privirea blândă spre tine, o să ridic capul cu drag spre a te privi şi a-ţi şopti drăgălăşenii. Vei simţi siguranţa pe care ţi-o voi transmite când în braţe te voi stânge cu atâta patimă. Te vei simţi fericit atunci când cu delicateţe şi uşoare urme de timiditate infantilă îţi voi promite cele mai frumoase vise realizabile. Te voi face bucuros atunci când îţi voi face declaraţii cum numai eu ştiu, iar tu, pierdut în cuvintele mele însemnate cu dragoste, vei zâmbi şi vei născoci ceva lent. Te voi face mândru, doar simpla mea prezenţă, felul meu cochet şi mă voi plimba prin faţa ta, ca o pisică care doreşte atenţie, iar tu, îmi vei spune că sunt frumoasă, o să-ţi zâmbesc şi-am să te sărut. Te vei simţi iubit atunci când mă vei suna, noaptea târziu, uşor beat şi-o să râd de tine, spunându-ţi să vii acasă. Mă vei călca pe-un picior când pe Eric Clapton o să mă inviţi la dans, după efectul unui whisky bun, dar nu-i nimic, voi şti că doar aşa dansezi tu. Aş mai avea atâtea să-ţi spun, să te induc în starea unei poveşti aproape ireale, dar...apoi, ce-o să-ţi mai scriu? Vreau doar să-ţi spun că te voi iubi incomensurabil, dragul meu viitor.

Confuzie

Îmi rotesc capul cu angoasă şi ascult în surdină melodii care-mi accentuează starea de incetitudinea în care trăiesc. Las capul pe spate, sperând să mă eliberez de gândurile care îmi fac interiorul mai greu decât aş putea să-l susţin. Duc mâna la claviculă şi o apăs mlădios, acaparată de nerv. Agitată aproape de tot ceea ce mă înconjoară, neîncurajată de sentimente şi limitată-n exprimare. Teama eliberării şi renaşterea unor sentimente vechi nestinse, teama unor adevăruri crunte, teama de a iubi, de a strânge puternic în braţe, de a fi eu... Şi strig în sinea mea după un ajutor care să-mi fixeze moralul. În zadar...poate timpul, poate eu, poate tu...

I just need u

Şi-aşteptam ceasul să ticăie din ce în ce mai repede, să treacă minutele în ritmul alert al inimii mele atunci când mă gândesc... Când mă gândesc ce-ar fi putut fi, când mă gândesc la paşii timizi şi drepţi pe care-i făceam... Când mă pierdeam în negrul strălucitor al... Când mă înnebuneau fiorii unui gest natural, firesc... Când eram...

Şi-ascultam armonia emoţiilor ce încă le păstrez şi care fluctuează la fiecare gând ce năvăleşte peste fragilitatea lor. Ascultam rodul sentimentelor pe care mi le-am limitat, pe care le-am lăsat în urmă... Ascultam despre...

Şi simt că trebuie să mă controlez... Aşteptând, ascultând... Şi simt că am nevoie...de tine.

Simbolismul din mine :))

Postul acestă este drag mie pentru că voi posta o poezie scrisă de mine, în urma unui lung studiu asupra curentului simbolist, atât de bine reprezentat de scriitori ca Moreas (părintele simbolismului), Mallarme, Bacovia şi aşa mai departe.
Sunt departe de a fi un om trist sau depresiv, spun asta pentru că majortatea crede că simbolismul este asociat degradantului, depresivului, morţii şi cei care împărtăşesc acest curent ar fi la fel. Nu. Sunt toată un zâmbet, iar cei care mă cunosc personal pot confirma. Sunt un om care vede arta în toate formele ei, chiar şi urâte.
Pentru a înţelege mai uşor ceea ce reprezintă simbolismul o să vă scriu un citat al lui Mallarme cu care am dat gata comisia de la bac şi pe care l-am învăţat din plăcere cu ajutorul fostei mele profesoare de limba română, actuală prietenă şi model, Georgiana Sârbu.
„A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului...care constă în a ghici încet, încet...a sugera.” – Mallarme.

P.S. Poezia e simplă, n-o să spun temele ei, n-o să vă spun cum arată în viziunea mea, doar la cerere în particular. Ah, şi n-are titlu...

Şi-ai ieşit pe stradă...
Îmbrăţişat de ceaţă,
Trezit de rouă,
Speriat de gri.

Şi-am ieşit pe stradă...
Îmbrăţişată de atmosferă,
Trezită de morbid,
Speriată de tine.

Şi-am ieşit pe stradă...
Împinşi de forţa patologică,
Treziţi de urletul mut al naturii,
Speriaţi de singurătate...

Muse

O muză cu părul negru, lung şi ondulat care îi acoperă spatele gol şi arcuit c-o şiră conturată ca-ntr-o capodoperă ce rămâne-n istoria artei. Este înconjurată de munţi de gheaţă, iar buzele roşii naturale îi tremură uşor, uitându-se-n gol cu ochii ei în care poţi citi povestea mării, o mare a cărei existenţă se pierde în miliarde de ani. Se uită-ntr-o memorie demult pierdută, o retrospectivă a vieţii îi curge printr-un izvor al uitării. Mă uit la mâinile ei fine, la încheieturile ei de gazelă, atunci când le mişcă ai spune că ar cânta la un pian, un pian ale cărui clape sunt infinite. Ridică mâinile spre un cer gol, cuprins de negru, unde Luna lipseşte cu desăvârşire, iar corpul ei de clepsidră se vede pierdut pe-un fond abstract, coastele ei sensibile par uşor vinete de frigul care-i este prizionier în suflet. Talia îi este cuprinsă de-un material creat de vânt, curge pe ea, trăieşte pentru ea şi se regăseşte în ea. Are universul ei, totul în jurul ei are o identitate, o viaţă, un rost... Mă opresc s-o privesc, mi-e teamă să n-o pierd pentru că atunci când mă va simţi, va urca undeva unde n-o pot ajunge şi n-am s-o mai pot ajuta...

Dragule,

Odată te întruchipam într-o oază rece şi acoperită de nori negri, erai regele acelei oaze, cumulând energie negativă, degajând-o în tărâmul meu cald şi plin de lumină... Erai un rău necesar, erai doza de sevă dăunatoare pe care mintea, sufletul, trupul o cerea. Erai foc, iar eu apă. Erai pământ, iar eu cer. Erai minus, iar eu plus. Erai condus de-o materie inumană, propriu tău crez îl vedeai în tine, firea ta puternică se hrănea cu cruzime, asprime. Simt că atunci când vei citi aceste rânduri pline de realitate te vei simţi mic, te va înveli o ceaţă de remuşcări şi inima îţi va fi într-un carusel pe viaţă şi moarte...
Cititorule, îmi place să citez din proverbe şi îţi spun că roata se întoarce. Eu sunt un rău necesar, eu sunt personajul negativ din basmul nostru. Te-am ispitit într-un joc barbar, te-am atras într-o capcană pusă involuntar de chimia naturii tale. Un război interior cere pacea extremelor mele...ale gesturilor, gândurilor, frustrărilor...
De-aş şti că povestea noastră este una scrisă, aş fi ştiut că binele sau răul învinge, dar aici rolurile s-au inversat, iar nicio parte nu are de câştigat. Un lucru pot să-ţi spun, nu va fi cale de mijloc în acest lagăr al confuziei, al singurătăţii...Vor fi eu şi vei fi tu. Va fi, probabil, povestea trăirii noastre, povestea unor muritori într-o secundă din viaţa lumii.
Cu drag,
C. Raluca

România anului 2011

Cu o aşa imagine mi se năruiesc cuvintele. Ce-a ajuns să valoreze drapelul ţării noastre? Un gunoi. Există vreo scuză pentru aceste gesturi? Nu. Vi se rupe sufletul? Mie da, mi-a fost rănit orgoliul...

O gură de aer

Viaţa cotidiană ne-a furat inconştient esenţa pură a relaxării. Ne relaxăm dormind, savurând o bere pe-o terasă aglomerată, mai ieşim cu prietenii sau cu familia pe la un grătar (mici şi ceafă de porc, ce să mai zic, moartea pasiunii şi vorba ălora de la PRO TV „grătarele sfârâie”....eee nu zău!) sau ne lungim pe canapea butonând programele TV, unde majoritatea emisiunilor sunt regizate, iar ştirile exacerbate (uite rima!). Să fie oare problema timpului? Problema banilor? Să-nţeleg că relaxarea e costisitoare? Fac şi eu parte din categoria oamenilor care se regăsesc în ceea ce am scris mai sus, însă încerc de cele mai multe ori să rup bariera asta păstorească. O să-ncerc să scriu succint despre cum văd eu modalităţile care-ţi masează creierul în cel mai plăcut mod.
Dacă tot este anotimpul Soarelui, m-aş urca în tren şi m-aş opri la mareeee. M-aş duce în cea mai frumoasă şi pustie staţiune, adică nu în Mamaia şi Vama Veche pentru că acolo-s extremele, dacă-n prima extremă găsim nisip fin, cocalari, manele, trance, figuri şi silicoane, în a 2-a găsim rockeri wanna be, foşti manelişti deveniti hipsteri, beţivi încă de la 6 dimineaţa, fete „graţioase” vomitând la colţ de bodegă şi tot aşa... Revenind, o staţiune cât se poate de normală (poate îmi daţi voi exemple că eu n-am mai fost pe litoralul românesc de vreo 3 ani) pe la ora 21, când Soarele tocmai se ascunde-n mare, mergând desculţ pe malul mării a cărei voce îţi intră-n suflet şi te relaxează total. Simfonia ei îţi limpezeşte la figurat stresul provocat de viaţa cotidiană. Aş face asta zilnic dacă aş locui în Constanţa şi deşi recunosc că este un eşec litoralul românesc...nu mă împiedică deloc asta, sunetul este peste tot la fel.
O altă modalitate pe care o găsesc eficientă în sfera relaxării este mersul pe bicicletă. Evident că nu printre maşini, unde taurii comunali te pot face să cânţi la harpă alături de Michael Jackson şi John Lennon, dar nici pe pistele amenajate de primărie unde dacă respecţi direcţia indicată o să apelezi la produsele Corega şi DentaFix (mai pe româneşte...iţi rupi dinţii!). V-aş recomanda parcul Cişmigiu, recunosc, sunt subiectivă, o parte din „vină” o are Grigore Băjenaru (pt. necunoscători este autorul cărţii „Cişmigiu and Company”) care m-a făcut de mică să ador fiecare alee a acestui parc. Este mic, da, ştiu, dar este aşa frumos... O mică plimbare, într-o seară şi să mai ai alături şi pe cineva drag...o să te descarce total.
Ultima modalitate şi, din punctul meu de vedere, cea mai eficientă este familia şi prietenii. Ai câteva ore libere? Dă o fugă pe la bunicii care te aşteaptă la orice oră din zi şi noapte. Stai de vorbă cu părinţii dragi, fă-i să râdă, adu-le aminte de amintirile copilăriei. Fă ceva distractiv cu fraţii şi surorile tale. Stai pe-o bordură cu prietenii, bucura-te de tinereţea care-ţi curge prin vene, de vârsta care-ţi permite să faci orice, s-o iei de la capăt oricând şi vârsta care te mai lasă să copilăreşti puţin. Timpul nu ni-l mai dă nimeni, iar noi, simplii muritori, ne conformăm. Ah, şi-n final, pentru că uitasem să mai enumăr ceva, stai cu persoana iubită pentru că nu ştii niciodată când se poate termina, profită de moment, fă-l şi fă-o să se simtă perfect din toate punctele de vedere alături de tine pentru că merită!!! :)