Nostalgia...

Mi-a dispărut vlaga, mi-a dispărut tăria de a trece peste orice, de a vedea lucrurile altfel, de a avea răbdare, de a spera... La 6:30 dimineaţa...într-o zi de sfârşit de octombrie...frigul îţi taie orice gând optimist, ţi-aduci aminte de lucruri frumoase sau mai puţin frumoase, eşti captat într-un balon al melancoliei...pe care cu mari eforturi încerci să-l spargi. Mi se umezesc ochii, îmi simt sufletul puţin abătut, apoi...mă urc într-un autobuz pustiu...eu şi încă 2 persoane. Îmi pun căştile...şi încerc toate posturile de radio pentru a da de o melodie care să-mi îmbrăţişeze starea...şi mă rezem uşor de-o bucată de plastic din autobuz. Îmi curge-o lacrimă pe care-o sterg imediat, mi-am permis s-o las să-şi desfăşoare rolul...pentru că nu mă vedea nimeni. Cobor..ploaia nu-şi amână concertul...la care de altfel...fac parte. Alerg...alerg după un alt autobuz, am noroc...am prins şi loc, dar... Iar gânduri, iar...de ce e aşa dureroasă nostalgia? De ce n-a putut să fie altfel? De ce nu am puterea să schimb ceva? De ce nu am puterea să renunţ la ceva? De ce? De ce? De ce? De ce dracu' trebuie să-mi pese??? Mă consideram o persoană destul de puternică, dar influenţa pe care o au cele câteva persoane din sufletul meu ( 5-6, maxim ) mă termină psihic. Mi-ar fi plăcut să nu fie aşa...dar în momentul de faţă, mi-ar fi plăcut cel mai mult să nu-mi mai fie dor de tine.