Simte...

Ne exprimăm cu greu, cuvintele par nişte bolovani...asemenea scenariului cu Sisif, scriem lent, ne îndepărtăm de esenţial... Refuzăm să-nţelegem ceea ce e cu adevărat important, ne complacem... Cum ar fi fost să nu comunicăm? Să ne exprimăm prin gesturi...să fie aceeaşi lume, acelaşi cer şi anotimpuri...poate că aşa ştiam mai multe, simţeam la o intensitate maximă tot ceea ce era primordial. Cuvintele să fie o mare de negru. Sentimentele să fie ca apa. Gesturile ca aerul. Iar noi să ne contopim în ritmul bătăilor de inimă şi a respiraţiei. Şt...mă rătăcesc în cuvinte...

Ea

Vine lângă tine...se furişează-n braţele tale ca o felină, tu îi mângăi uşor părul lung şi negru mereu parfumat, o întrebi ceva şi ridică cu rapiditate capul spre tine, se uită nedumerită cu faţa ei de copil...şi-o săruţi...că ţi-e dragă. Te-nnebuneşte, ştie cel mai bine s-o facă, se opreşte câteva secunde, cu părul ei ciufulit...şi-ţi spune încet că te iubeşte...şi zâmbeşte. Când e supărată pe tine...face un bot de 2 metri...nu poţi să discuţi cu ea...că se enervează şi dă ochii peste cap...sau se uită pe tavan, dar când o pupi...chiar şi cu "forţa"...toate devin nule. Are ochii mari, când se-ncrută e draguţă...iar atunci când se uită-n ochii tăi...încearcă să-ţi spună ceva, dar nu...nu poţi să ghiceşti niciodată ceea ce vrea... Trece timpul, nu poţi să-l opreşti...iar toate acestea vor fi pentru ea...doar o parte din inima sa.

Du-mă acas' măi tramvaaaai

De curând...am fost împinsă de circumstanţe să circul cu tramvaiul 41...de la un capăt la altul. Personaje interesante şi aici, însă în metrou e mult mai tare, oamenii se uită unii la alţii pentru că nu-i fură imaginile din geamuri. Aici e interesant în momentul în care se deschid uşile şi se dă startul la un adevărat maraton al prinderii unui scaun, dacă erau puşi pe slow mode...se vedea cum li se schimbă privirea, cum braţele îngreunează situaţia participanţilor din jurul lor, cum pungile o iau înainte pentru a ocupa un loc şi pentru tanti Nuţi, colega. Asta se-ntâmplă, de obicei, la capăt, la Ghencea şi Casa Presei. Interesant mai e afacerea pe care au dezvoltat-o traficanţii de..."Serveţeleee parfumate, leucoplast cu rivanooool, serveţeleeee umede...la 10 mii, portofeleee, numai la 10 mii", aceleaşi figuri...închise la culoare ( nu că aş fi eu prea albă ). Într-o zi chiar voiam să-mi cumpăr leucoplast cu rivanol, mă cam bătuseră balerinii, dar m-am întâlnit cu-un coleg de facultate şi m-am luat cu vorba. Am mai observat o specie deosebită...acele persoane care se urcă în tramvai şi primul lucru pe care îl fac...e să scoată cardul ală, abonamentul, şi să-l treacă prin faţa aparatului...Dar care-i faza?????!!!?!? Ce rost are să piuie dracia aia dacă tot ai abonament!?!?! Oare se simt împliniţi când piuie aparatul ala?! Oare se laudă, se simt mândri că merg legal?! Când îi văd îmi vine să mă zgârii pe ochi, la propriu. Eu mai fentez controlorii prin tramvai, am 3 bilete cu 2 călătorii, bineînţeles, taxate...şi când îmi cer controlorii biletul...le arat unul...dacă se uită la găurelele alea le spun pe un ton sictirit: "E taxat mai încolo..". HAHA, şi scap. Asta merge doar la tramvai pentru că e ditamai râma, în trolee şi maşini...nu prea pt. că sunt 2 taxatoare. Ha, să vă mai spun ceva, când luaţi tramvaiul de la capăt, de la Ghencea, să vă aşezaţi pe partea unde bate soarele pentru că imediat o să se mute pe partea cu umbră datorită schimbării direcţiei. Nu vă imaginaţi câte babe şi-au luat ţeapă, apoi căutau să se mute pe partea cealaltă. Daaar să nu uităm de diferitele insecte, furnici zburătoare, muşte high...se dau ca proastele cu capul de geam...nişte ameţite
P.S. La fel să procedaţi şi dacă luaţi tramvaiul de la Casa Presei, în jurul orei 17-18. Ar trebui să-mi mulţumiţi!!!!!!

Eternitate

Suntem o secundă în timpul universului...
Ne naştem...creştem...învăţăm...
Cunoaştem...simţim...înţelegem...
Iubim...plângem...ne dorim...
Suferim...râdem...ne prostim...
Admirăm...sperăm...credem...
Ne enervăm...înjurăm...şi cerem iertare...
Luptăm...încurajăm...ne gândim...
Zâmbim...ne certăm...acceptăm...
Apoi...
Lumânări...lacrimi...regret...
Ploaie...confesiuni...resemnare...
Dor...tristeţe...singurătate...
Flori...necunoscut...nemărginit...
Familie...prieteni...colegi...
Eternitate.

"Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi...orice-ai spune,
PESTE TOATE O LOPATĂ DE ŢĂRÂNĂ SE DEPUNDE..."
M. Eminescu - Scrisoarea I

P.S. Mi-e dor de voi...n-o să vă uit niciodată, ne vedem...ne vedem acolo sus.

Te vom iubi mereu...

A fost un om deosebit de puternic, avea un spirit aparte, impunea respect, era un om cu suflet mare, era unchiul meu... N-o să ştie niciodată cât de mult îl admiram, n-o să mă audă vreodată, spunându-i asta... A trecut în eternitate, s-a dus sus, s-a dus în locul din care nimeni nu s-a întors... Năvălesc asupra mea sentimente de furie, de durere, de mâhnire...năvălesc lacrimile pe care le las să curgă pe obraz... Mi-aduc aminte de când eram mică...şi-a venit în faţa blocului să joace cu mine basket, mi-aduc aminte când am plâns în faţa lui din cauza unui băiat...şi ce sfaturi mi-a dat, însă îmi aduc aminte...ultima strângere de mână...când m-a strâns mai tare ca niciodată...nu ştiam că e ultima oară, nu ştiam....dacă ştiam... e greu să spun ce-aş fi făcut... N-o să te uităm niciodată, Nicolae. D-zeu să te odihnească în pace...

E foame de bani

Maaaare e grădina Domnului! Mare rău de tot! După o zi destul de plictisitoare la serviciu...în sfârşit a venit şi ora la care, teoretic, ar trebui să plec (astăzi a fost şi practic), 17:00. Toată ziua am stat nemâncată, pe principiul "las` că nu mor până acasă", însă când am ieşit din redacţie...m-am îndreptat fix spre unicul butic de la casa presei. Lângă mine...o duduie prost vopsită roşcat şi mititică. Am cerut o cutie de stixuri...la care femeia de lângă mine..."Aaa..daţi-mi şi mie". Bun, nimic anormal până acum. Stixurile costau 2.5 lei, i-am dat 3 lei...şi aşteptam restul, la fel şi duduia...i-a dat 3 lei, aştepta restul. Când vânzătoarea a venit să-mi aducă restul...pentru că eu am zis prima şi mie mi-a dat prima stixurile...a pus fisa de 50 de bani pe o ladă frigorifică de îngheţată, dau să iau banii...la care duduia sare de fund în sus, ridică tonul şi spune indignată..."HEEEEEY, SUNT BANII MEI!!!!!!!!!!!!!!". În momentul ăla am ridicat o sprânceană...dar după 2-3 secunde m-a bufnit râsul...şi nu eram singura, mai râdeau înca vreo 3 oameni care aşteptau să cumpere ceva. I-am dat "banii" şi...i-am lăsat şi aia 50 de bani ai mei, să-şi cumpere şi ea ceva...