Râset de copil

Stau în pat şi aud un râset de copil... E atât de simplu, de sincer, de curat, de natural... Pe zi ce trece observ cum superficialitatea se adânceşte-n jurul meu, în jurul nostru. Zâmbete forţate, promisiuni uitate, abandonarea sentimentelor în detrimentul cuiva sau a ceva, lipsa interesului. De ce alegem să fim aşa? Nu era mai uşor dacă ne păstram impecabilitatea infantilă? Mă gândesc că poate în felul ăsta scăpam de lucrurile care ne dor, care ne rod interiorul, care ne copleşesc la propriu... Vreau să cred că într-o zi o să mai cred în ceva sau în cineva atât de mult încât să-i pot râde şi zâmbi ca un copil într-o zi de vară jucându-se cu apă. Refuz să mă plafonez, am multe de oferit, am multe de zis, am multe de făcut şi totul din suflet. Şi da, o să fie bine :)