Aţi trăit vreodată senzaţia vie pe care ţi-o
dă vocea interioară atunci când citeşti o carte? Ei bine, pot să mă laud că
tocmai am terminat un roman care transmite indignare, din al meu punct de
vedere, deocheat, revoltător şi plin de situaţii în care te vezi, te-ai văzut
sau ai dori să NU te vezi. Am citit romanul cu vocea caldă a scriitoarei,
profei de română, prietenei Georgiana Sârbu. Frazele curgeau curios de repede
cu timbrul ei, ceea ce mă bucură şi ceea ce m-a făcut să nu las cartea din mână
până la ultima pagină. Am fost prinsă într-o umbră de recunoaştere... Am râs, am suspinat, m-am regăsit şi m-am
întristat. Pasaje grele m-au făcut să-ndur secunde îngheţate de duritatea
cuvintelor: „Miros dulce şi greţos de abator. Fusese cusut, calota craniană
aşezată la loc, puzzle refăcut. Şi-atunci când m-a, apropiat cu hainele noi, ca
să-l îmbrac, am văzut. Am văzut. E singurul fişier pe care l-aş sterge din
memoria mea. Într-o găleată erau aruncate intestinele (când vorbim de animale
le spuneam maţe, dar acum termenul mă face să-mi smulg carnea de pe mine!) şi
creierul, gelatinos. Atât am zărit eu. În grămada sângerie probabil că se aflau
şi ficatul şi splina şi ultimul Big Mac înghiţit cu o oră înainte să moară.”.
Capitolul se numeşte „Cristi”. Este vorba despre fratele Norei, personajul
spumos al romanului, care a murit
prematur într-un accident de maşină.
Am mai surprins o parte haioasă în acest
roman care m-a făcut să râd uşor tâmp şi care mi-a rămas în memorie. Face parte
din capitolul „Corpul tău nu-mi mai spune nimic” unde Nora vorbeşte cu
prietenele ei despre despărţirea „dramatică” de B., prima iubire: „Magda a
continuat pe alt stil: -Câteodată,
noi, femeile mai cu carte, avem o predispoziţie spre deznădejde. Ni se pare
nouă că, vezi Doamne, suferind profund, suntem superioare, nouă, bărbaţilor
noştri, prietenilor, lumii, în general. Ni se pare nouă că suferinţa sterge de
pe noi umbra banalului. Literatura asta care cică ne-a făcut mai deştepte...ne
face complice la măcinarea propriului suflet. Scapă puţin de imaginile cu el,
alungă-le...Nu te mai chinui atâta...”.
V-aş mai spune câteva pasaje frumoase din
carte, unele de-a dreptul scandaloase, dar caracterul meu plin de pudoare
vă-ndeamă să vă clătiţi singurei ochii prin capitolele „Porno”, „Bine aţi venit
la sfânta mănăstire!” sau „Cum să faci bani cu păsărica”. Nu săriţi să
încadraţi romanul la categoria roman erotic, trivial, deşi denumirile acestor
capitole v-ar împinge la asta. Nu. Este folosit un limbaj de zi cu zi, pe
care-l auzim cam peste tot. La muncă, la şcoală, în tramvai, în melodii.
Aşadar, vă recomand acest roman, fără
supradoză de subiectivism şi implicare sentimentală. Este „un roman despre
bucuriile şi suferinţele vieţii”, precum a fost scris pe prima pagina a
romanului în autograful cu care mă voi lăuda până şi nepoţilor mei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu