miercuri, 25 aprilie 2012

Despărţiri - Georgiana Sârbu


   Aţi trăit vreodată senzaţia vie pe care ţi-o dă vocea interioară atunci când citeşti o carte? Ei bine, pot să mă laud că tocmai am terminat un roman care transmite indignare, din al meu punct de vedere, deocheat, revoltător şi plin de situaţii în care te vezi, te-ai văzut sau ai dori să NU te vezi. Am citit romanul cu vocea caldă a scriitoarei, profei de română, prietenei Georgiana Sârbu. Frazele curgeau curios de repede cu timbrul ei, ceea ce mă bucură şi ceea ce m-a făcut să nu las cartea din mână până la ultima pagină. Am fost prinsă într-o umbră de recunoaştere...  Am râs, am suspinat, m-am regăsit şi m-am întristat. Pasaje grele m-au făcut să-ndur secunde îngheţate de duritatea cuvintelor: „Miros dulce şi greţos de abator. Fusese cusut, calota craniană aşezată la loc, puzzle refăcut. Şi-atunci când m-a, apropiat cu hainele noi, ca să-l îmbrac, am văzut. Am văzut. E singurul fişier pe care l-aş sterge din memoria mea. Într-o găleată erau aruncate intestinele (când vorbim de animale le spuneam maţe, dar acum termenul mă face să-mi smulg carnea de pe mine!) şi creierul, gelatinos. Atât am zărit eu. În grămada sângerie probabil că se aflau şi ficatul şi splina şi ultimul Big Mac înghiţit cu o oră înainte să moară.”. Capitolul se numeşte „Cristi”. Este vorba despre fratele Norei, personajul spumos al romanului,  care a murit prematur într-un accident de maşină.
   Am mai surprins o parte haioasă în acest roman care m-a făcut să râd uşor tâmp şi care mi-a rămas în memorie. Face parte din capitolul „Corpul tău nu-mi mai spune nimic” unde Nora vorbeşte cu prietenele ei despre despărţirea „dramatică” de B., prima iubire: „Magda a continuat pe alt stil: -Câteodată, noi, femeile mai cu carte, avem o predispoziţie spre deznădejde. Ni se pare nouă că, vezi Doamne, suferind profund, suntem superioare, nouă, bărbaţilor noştri, prietenilor, lumii, în general. Ni se pare nouă că suferinţa sterge de pe noi umbra banalului. Literatura asta care cică ne-a făcut mai deştepte...ne face complice la măcinarea propriului suflet. Scapă puţin de imaginile cu el, alungă-le...Nu te mai chinui atâta...”.
   V-aş mai spune câteva pasaje frumoase din carte, unele de-a dreptul scandaloase, dar caracterul meu plin de pudoare vă-ndeamă să vă clătiţi singurei ochii prin capitolele „Porno”, „Bine aţi venit la sfânta mănăstire!” sau „Cum să faci bani cu păsărica”. Nu săriţi să încadraţi romanul la categoria roman erotic, trivial, deşi denumirile acestor capitole v-ar împinge la asta. Nu. Este folosit un limbaj de zi cu zi, pe care-l auzim cam peste tot. La muncă, la şcoală, în tramvai, în melodii.
   Aşadar, vă recomand acest roman, fără supradoză de subiectivism şi implicare sentimentală. Este „un roman despre bucuriile şi suferinţele vieţii”, precum a fost scris pe prima pagina a romanului în autograful cu care mă voi lăuda până şi nepoţilor mei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu