Ce mai fac...

Este târziu, mult mai târziu decât ţi-ai putea închipui...şi beau dintr-o ceaşcă de cafea, mică şi albastră, o licoare amară, c-o tentă dulce şi-un miros seducător. Mă-ntind pe canapea şi mă-ntorc cu capul spre marginea ei, îmi atârnă părul des, negru, lung şi greu...duc mâna prin el şi mă gândesc cum trec anii, cum uit, cum trăiesc... Superficialitatea fină pune stăpânire pe mine când realizez că nu mai am timp... Nu mai am timp de tine, nu mai am timp de noi, nu aş avea timp pentru noi şi poate ca nu vreau să am timp... Aş avea timp pentru mine, dar sunt prea egoistă cu mine şi-l amân...pentru...nimeni. Mă ridic şi merg cu picioarele goale pe parchetul din cameră...deschid laptopul şi ascult muzică... Fiecare cuvânt din melodii poate spune ceva. Love, heart, feel, speechless, he, she, nothing, young... Atâtea şi atâtea cuvinte. Odinioară spuneam că fără cuvinte nu există confirmare a unor trăiri, sentimente, admiraţie, dar când sunt doar cuvinte...ce se-ntâmplă? Se anulează tot. Este interesant cum cuvântul şi fapta se anulează una pe cealaltă atunci când nu-s alăturate... De-ai şti cât mă mint... Oare te mint şi pe tine? Ce zici? Ştii bine că nu, mereu îmbin ceea ce am scris mai sus. Mă mint pe mine, nu pe tine... Iar o incongruenţă de sentimente trezeşte în mine dorul faţă de... Mă suscită şi mă gândesc că poate ar fi mai bine să... Mi-e somn, noapte bună!

My confessions

Comercianţi de vise, de lucruri ireale, profit maxim din ceva ce nu există, dar ai impresia că există. Asta facem de cele mai multe ori în viaţă, voluntar sau involuntar. Jocuri diabolice, plăceri nejustificate şi sentimente deşarte. Greşeli voite, ilegalitatea faptelor ce nu pot fi condamnate..ah, şi câte aş mai putea spune... Sunt regina de pe tabla rigidă de joc, te elimin, te provoc, te blochez, iar tu mă instigi la cele mai periculoase mişcări. Te plimbi pe „harta” meciului tensionat, îţi schimbi locul, dar culoarea ba. Cauţi spaţii, dar încerc să te ţin la distanţă, încercând să câştig acest joc patologic, fără nicio mişcare. Te transpui în fiecare piesă, vrei să te afli în toate posturile... Te elimin uşor cu fiecare greşeală pe care nu-ţi dai seama c-o faci, din cauza dorinţei surde de a ajunge la mine. Eşti singur în dispută, în faţa mea... Dragul meu, şah mat!

Frozen

Parcă aş fi dintr-o eră glaciară, materia vie acoperită de greutatea gheţii, mii de ani ar fi trecut, dar totul este static... Oglindă peste tot, albastru întruchipat, strălucirea perfectului. Alură de femeie în fragilitatea copacilor, acoperiţi de pofta naturii. Luna se priveşte ca o stăpână într-un orăşel părăsit. Singură, repulsivă şi demult uitată... Exită aerul pus în mişcare, sunt sufletele voastre, sunt sufletele din sufletul meu... Se plimbă stinghere, fără destinaţie, fără înfăţişare... Luna, gheaţa şi suflarea voastră se contopesc într-o poveste de basm, una a cărei sfâşit nu există.

Scrisoare în avans

Te vei simţi special atunci când îmi voi îndrepta privirea blândă spre tine, o să ridic capul cu drag spre a te privi şi a-ţi şopti drăgălăşenii. Vei simţi siguranţa pe care ţi-o voi transmite când în braţe te voi stânge cu atâta patimă. Te vei simţi fericit atunci când cu delicateţe şi uşoare urme de timiditate infantilă îţi voi promite cele mai frumoase vise realizabile. Te voi face bucuros atunci când îţi voi face declaraţii cum numai eu ştiu, iar tu, pierdut în cuvintele mele însemnate cu dragoste, vei zâmbi şi vei născoci ceva lent. Te voi face mândru, doar simpla mea prezenţă, felul meu cochet şi mă voi plimba prin faţa ta, ca o pisică care doreşte atenţie, iar tu, îmi vei spune că sunt frumoasă, o să-ţi zâmbesc şi-am să te sărut. Te vei simţi iubit atunci când mă vei suna, noaptea târziu, uşor beat şi-o să râd de tine, spunându-ţi să vii acasă. Mă vei călca pe-un picior când pe Eric Clapton o să mă inviţi la dans, după efectul unui whisky bun, dar nu-i nimic, voi şti că doar aşa dansezi tu. Aş mai avea atâtea să-ţi spun, să te induc în starea unei poveşti aproape ireale, dar...apoi, ce-o să-ţi mai scriu? Vreau doar să-ţi spun că te voi iubi incomensurabil, dragul meu viitor.

Confuzie

Îmi rotesc capul cu angoasă şi ascult în surdină melodii care-mi accentuează starea de incetitudinea în care trăiesc. Las capul pe spate, sperând să mă eliberez de gândurile care îmi fac interiorul mai greu decât aş putea să-l susţin. Duc mâna la claviculă şi o apăs mlădios, acaparată de nerv. Agitată aproape de tot ceea ce mă înconjoară, neîncurajată de sentimente şi limitată-n exprimare. Teama eliberării şi renaşterea unor sentimente vechi nestinse, teama unor adevăruri crunte, teama de a iubi, de a strânge puternic în braţe, de a fi eu... Şi strig în sinea mea după un ajutor care să-mi fixeze moralul. În zadar...poate timpul, poate eu, poate tu...

I just need u

Şi-aşteptam ceasul să ticăie din ce în ce mai repede, să treacă minutele în ritmul alert al inimii mele atunci când mă gândesc... Când mă gândesc ce-ar fi putut fi, când mă gândesc la paşii timizi şi drepţi pe care-i făceam... Când mă pierdeam în negrul strălucitor al... Când mă înnebuneau fiorii unui gest natural, firesc... Când eram...

Şi-ascultam armonia emoţiilor ce încă le păstrez şi care fluctuează la fiecare gând ce năvăleşte peste fragilitatea lor. Ascultam rodul sentimentelor pe care mi le-am limitat, pe care le-am lăsat în urmă... Ascultam despre...

Şi simt că trebuie să mă controlez... Aşteptând, ascultând... Şi simt că am nevoie...de tine.

Simbolismul din mine :))

Postul acestă este drag mie pentru că voi posta o poezie scrisă de mine, în urma unui lung studiu asupra curentului simbolist, atât de bine reprezentat de scriitori ca Moreas (părintele simbolismului), Mallarme, Bacovia şi aşa mai departe.
Sunt departe de a fi un om trist sau depresiv, spun asta pentru că majortatea crede că simbolismul este asociat degradantului, depresivului, morţii şi cei care împărtăşesc acest curent ar fi la fel. Nu. Sunt toată un zâmbet, iar cei care mă cunosc personal pot confirma. Sunt un om care vede arta în toate formele ei, chiar şi urâte.
Pentru a înţelege mai uşor ceea ce reprezintă simbolismul o să vă scriu un citat al lui Mallarme cu care am dat gata comisia de la bac şi pe care l-am învăţat din plăcere cu ajutorul fostei mele profesoare de limba română, actuală prietenă şi model, Georgiana Sârbu.
„A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului...care constă în a ghici încet, încet...a sugera.” – Mallarme.

P.S. Poezia e simplă, n-o să spun temele ei, n-o să vă spun cum arată în viziunea mea, doar la cerere în particular. Ah, şi n-are titlu...

Şi-ai ieşit pe stradă...
Îmbrăţişat de ceaţă,
Trezit de rouă,
Speriat de gri.

Şi-am ieşit pe stradă...
Îmbrăţişată de atmosferă,
Trezită de morbid,
Speriată de tine.

Şi-am ieşit pe stradă...
Împinşi de forţa patologică,
Treziţi de urletul mut al naturii,
Speriaţi de singurătate...

Muse

O muză cu părul negru, lung şi ondulat care îi acoperă spatele gol şi arcuit c-o şiră conturată ca-ntr-o capodoperă ce rămâne-n istoria artei. Este înconjurată de munţi de gheaţă, iar buzele roşii naturale îi tremură uşor, uitându-se-n gol cu ochii ei în care poţi citi povestea mării, o mare a cărei existenţă se pierde în miliarde de ani. Se uită-ntr-o memorie demult pierdută, o retrospectivă a vieţii îi curge printr-un izvor al uitării. Mă uit la mâinile ei fine, la încheieturile ei de gazelă, atunci când le mişcă ai spune că ar cânta la un pian, un pian ale cărui clape sunt infinite. Ridică mâinile spre un cer gol, cuprins de negru, unde Luna lipseşte cu desăvârşire, iar corpul ei de clepsidră se vede pierdut pe-un fond abstract, coastele ei sensibile par uşor vinete de frigul care-i este prizionier în suflet. Talia îi este cuprinsă de-un material creat de vânt, curge pe ea, trăieşte pentru ea şi se regăseşte în ea. Are universul ei, totul în jurul ei are o identitate, o viaţă, un rost... Mă opresc s-o privesc, mi-e teamă să n-o pierd pentru că atunci când mă va simţi, va urca undeva unde n-o pot ajunge şi n-am s-o mai pot ajuta...

Dragule,

Odată te întruchipam într-o oază rece şi acoperită de nori negri, erai regele acelei oaze, cumulând energie negativă, degajând-o în tărâmul meu cald şi plin de lumină... Erai un rău necesar, erai doza de sevă dăunatoare pe care mintea, sufletul, trupul o cerea. Erai foc, iar eu apă. Erai pământ, iar eu cer. Erai minus, iar eu plus. Erai condus de-o materie inumană, propriu tău crez îl vedeai în tine, firea ta puternică se hrănea cu cruzime, asprime. Simt că atunci când vei citi aceste rânduri pline de realitate te vei simţi mic, te va înveli o ceaţă de remuşcări şi inima îţi va fi într-un carusel pe viaţă şi moarte...
Cititorule, îmi place să citez din proverbe şi îţi spun că roata se întoarce. Eu sunt un rău necesar, eu sunt personajul negativ din basmul nostru. Te-am ispitit într-un joc barbar, te-am atras într-o capcană pusă involuntar de chimia naturii tale. Un război interior cere pacea extremelor mele...ale gesturilor, gândurilor, frustrărilor...
De-aş şti că povestea noastră este una scrisă, aş fi ştiut că binele sau răul învinge, dar aici rolurile s-au inversat, iar nicio parte nu are de câştigat. Un lucru pot să-ţi spun, nu va fi cale de mijloc în acest lagăr al confuziei, al singurătăţii...Vor fi eu şi vei fi tu. Va fi, probabil, povestea trăirii noastre, povestea unor muritori într-o secundă din viaţa lumii.
Cu drag,
C. Raluca

România anului 2011

Cu o aşa imagine mi se năruiesc cuvintele. Ce-a ajuns să valoreze drapelul ţării noastre? Un gunoi. Există vreo scuză pentru aceste gesturi? Nu. Vi se rupe sufletul? Mie da, mi-a fost rănit orgoliul...