Iubim

În momentul în care ne naştem, îmi place să cred că o facem din 2 motive: să iubim şi să murim. Să iubim familia, să iubim un băiat (sau fată, după caz) şi să ne iubim familia pe care ne-o clădim cu drag în timp. Să murim? Avem „povara” morţii din prima secundă de când ne-am născut. Iar acum că am lămurit aceste două motive, o să-l detaliez puţin pe primul.

Creştem cu gândul că vom avea o iubire toată viaţa. O singură iubire. Puţini dintre noi reuşim să avem acest lucru. Majoritatea trece prin ceea ce am trăit şi eu. Avem atâtea replici ale iubirii pe care o oferim. Dăruim cu porţia în unele cazuri. Dramatizăm iubirea de câteva ori…şi tot aşa. Am realizat că nu poţi iubi la fel. Poţi iubi cu aceeşi intensitate, însă să nu poţi da ceea ce ai dat odinioară. Fiecare persoană pe care-o iubeşti, o iubeşti altfel. Da, şi încă ceva…nu voi mai fi niciodată cea care te iubea cândva, voi fi replica mea, însă mai evoluată, din punct de vedere sentimental şi mintal.

Dragi călători,

Călător fidel şi disciplinat al METROREX-ului, îmi duc trupul plictisit şi adormit în fiecare zi, de luni până vineri, în Pipera. Fiecare dimineaţă petrecută în maşinăriile subteranului aduce figuri pe care le-am remarcat de-a lungul călătoriilor matinale către job-ul stresant pe care-l am. Sunt oameni trişti, oameni la fel ca mine, plictisiţi şi adormiţi. Sunt femei cu punguţe imprimate cu brand-uri cunoscute de haine şi produse de make-up pline de mâncare. Sunt bărbaţi conectaţi la muzica din mp3, mă rog, sunt în urmă, voiam să spun din Ipad şi mai există mix-ul cu tablete şi cărţi. Şi mai sunt eu. Eu care caut cu privirea persoanele cu care mă văd aproape zilnic în metrou şi cu care nu mă cunosc personal, dar m-am obişnuit cu ele. Atunci când nu-i văd,a proape că mă-ntreb unde sunt şi de ce nu sunt J). Pun pariu că şi ei au observat existenţa mea, căci aproape că ne salutăm. Hai să scriu succint despre acelea câteva persoane! Un băiat înalt, brunet, tuns 1 cu o barbă uşoară care arată bine pe faţa lui, cu-un bagaj în mână, îmbrăcat sport şi care mai citeşte câteodată. Acest baiat dă impresia că s-ar duce la sală. Are undeva la 27 de ani şi ia metrou ca şi mine, de la Politehnică până la Pipera. E chiar drăguţ, aş putea spune.

Mai este un domn, pe la vreo 45 de ani care are pe mâna stângă un tatuaj cu 2 fetiţe superbe şi mai jos un text pe care nu am reuşit să-l citesc. Aş arăta creepy încercând să-i citesc de pe mână, iar asta s-ar întâmpla dacă m-as apropia foarte tare, deci NOT. Este un domn micuţ de înalţime, tuns 0 şi îmbrăcat sport c-o gentuţă mică, stil borsetă. Ah, şi ascultă muzică rock, căci am auzul fin şi aud ce urlă în căştile vecinilor de vagon. Cred că are o poveste impresionantă şi cred că-şi iubeşte enorm familia. Jos pălăria! 

Nu toată lumea este atât de receptivă dimineaţa, aşadar vă voi spune de un băiat până-n 30 de ani, blonduţ cu părul cam lung, adică tuns 4-5-6, nu mă pricep J) care e atât de serios, încât nu schiţează nici un gest. E sigurul care-mi pare hater. E înalt, slabuţ, serios, blond, cu-o geantă purtată pe umăr şi îmbrăcat normal. Da, aici s-ar identifica mulţi, ce-i drept.

Ei bine, este şi-o persoană pe care o cunosc personal şi care în tinereţile mele îmi plăcea. Mi-e aiurea să mă bag singură în seamă, dar dacă-mi citeşte blog-ul, ştie că despre el vorbesc. Ia atitudine!!! J)

Cam acestea-s principalele persoane cu care interacţionez spiritual în metrou J). Ştiu, cred că v-aţi pierdut vremea citind acest post, dar simţeam nevoia să scriu despre ei. Cine ştie! Poate-mi citesc blog-ul!!! J))

Of, gata, am terminat, e timpul să profit că-s în concediu, să merg în Cişmigiu la ora 11 în mijlocul săptămânii şi să beau singură un fresh pe-o terasă draguţă din Centru Vechi.

Despre mine

   Am acest blog de ceva ani, ani în care nu am scris nicio clipă vreun articol în exclusivitate despre mine. Am scris despre trăirile mele, sentimentele mele, întâmplările mele, dar...nu despre mine. M-am ferit să-mi ascund, oarecum, identitatea. Am vrut doar să scriu, să mă eliberez, iar acest „colţisor” al meu a fost primitor şi călduros. Am scris despre tine, despre noi, despre viitor...în cele mai melodioase moduri, cele mai mlădioase fraze, dar...nu despre mine.

   O să-ncep prin a vă dezvălui un mini secret... Blogul acesta reprezintă rezumatul unor capitole pe care voi încerca să le editez într-un mod non-profit, aşa, pentru sufletul meu, pentru persoanele importante din viaţa mea, pentru...bătrâneţea mea. Vor fi nişte capitole vii, dar moarte pentru multe persoane care au trecut prin viaţa mea şi care au ştiu să-şi aşterne un cort fragil în mintea mea. Cei care se vor identifica, vor zâmbi fâşneţ, chiar şi-atunci când îi trântesc cu superficialitatea cuvintelor învechite pentru că vor şti, chiar şi aşa...că au însemnat ceva.

   Ceea ce mai doresc să ştiţi este că familia mea este cea mai importantă parte a vieţii mele. O să le mulţumesc părinţilor mei până-n ziua în care voi fi doar amintiri. Sunt ceea ce sunt datorită lor. Da, în totalitate. Tatăl meu reprezintă tot Universul pentru mine, iar mama reprezintă Aerul pe care-l respir, sora mea, aşa răutacioasă cum e ea, reprezintă Apa fără de care n-aş putea trăi. Îmi place să spun că semăn cu tata, îmi place să spun că am luat bunătatea mamei şi, cel mai mult, îmi place să spun că n-am luat nimic de la sora mea (este mai mare cu 2 ani) J). Mi-e atât de greu să scriu ceva despre ei, simt că n-aş acoperii tot ceea ce vreau să spun, simt că nu este suficient... Aşadar, o să vă mai spun succint că tatăl meu este cel mai puternic om pe care l-am cunoscut, este cel mai impunător, modelul pe care vreau să-l urmez, chiar şi aşa dur cum pare la prima vedere. Mama mea este cea mai blândă mama de pe pământ, cea mai bună prietenă (alături de Alina B.), cea care mă iartă de fiecare dată, chiar dacă sunt ironică, nervoasă şi toate cele. Sora mea este cea mai frumoasă, e desteaptă şi foarte răutacioasă. Da, atât despre ea, căci apoi mă şantajează cu poze de când eram mică şi grăsună. J)) O să revin asupra acestei părţi în care vorbesc despre ei, despre cele mai importante persoane din viaţa mea...pentru că merită, merită, merită, merită...până la cer şi de un milion de ori înapoi!

   Cred că din ceea ce am scris, reies multe lucruri despre mine...de la sensibilitate la devotament, dar o să vă spun cât se poate de scurt, parcursul vieţii mele. Am fost un copil cu ochelari, defect căpătat pe la vârsta de 2 ani, când m-au dus ai mei la mare şi am plâns atât de mult...încât s-au certat ochii. Prin clasa a 5-a nu mai aveam ochelari, eram o puştoaică mică şi îndesată, dar populară. Eram rockeriţă. Eram o rockeriţă într-o şcoală din Rahova, mai exact 280, când Hadrian copilul minune (not) era în vogă cu of, viaţa lui. Da, eram o ciudată printre atâţia copilaşi drăgălaşi. A fost o perioadă frumoasă, am fost exmatriculată, am fost corigentă la muzică (pentru că îi spusesem profei de muzică, o doamnă f bătrână, blondă şi rujată că ea cântă la harpă. Da, n-avea simţul umorului şi uita că preda muzică, iar harpa este un instrument muzical), am fost corigentă la română (oho, din atâtea motive...puerile). Apoi, am intrat la liceu. Acolo am întâlnit prietenii pe viaţă, prima iubire, modele de urmat. Acolo am întâlnit-o pe Alina, prietena mea cea mai bună. Această fată m-a primit acasă la ea, pe perna ei. Pe această fată am împins-o în faţa troleului, metroului, lacurilor, bineînţeles, în glumă. Pe această fată o iubesc. Aici am întâlnit-o şi pe scriitoarea, fosta mea profă de română, Georgiana Sârbu. Atât de micuţă, dar atât de deşteaptă. Mi-era drag să-nvăţ, aducea frumuseţea literaturii şi criticii literare. Am avut-o profă doar în clasa a 11-a pentru ca din a 12-a a fost înlocuită de-o scorpie aka Morticia. Mi-aduc aminte că-n prima zi de şcoală din a 12-a, când am aflat, am plâns şi i-am trimis un sms emoţionant, în care-i spuneam că nu vreau să plece şi că voi face tot posibilul s-o readuc la clasa mea. Mi-aduc aminte cum această Morticia mă întreba ce am cu ea, de faţă cu toţi colegii...şi cum intram în clasă fară să spun nimic. Cu toate astea, deşi era un tiran, am avut numai note de 8, 9 şi 10. Cu toate astea, mă salută pe stradă şi mă întreabă ce fac...chiar şi acum, după atâţia ani. Cu toate astea nu-mi pare rău, dar recunosc că i-am oferit o răutate aproape gratuită. Anyway, Georgiana Sârbu a devenit prietena mea şi îi mulţumesc şi ei pentru ceea ce sunt astăzi. Revenind, în liceu, visam să fiu jurnalist sportiv pentru că am iubit sportul de când mă ştiu. Stadionul Ghencea mi-era casă. Visam să fiu şi doctor veterinar, pentru că iubesc multe pufoşenii. Visam să fac reclame, căci mi se păreau prea simple cele din ţară. Visam să fiu scriitoare, căci scrisul înseamnă eliberare şi plăcere. Cu toate acestea, am urmat cursurile Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, specializare Publicitate, din cadrul Universităţii din Bucureşti, iar acum lucrez la cea mai tare agenţie de publicitate de tip BTL din România. Visez să am o carieră solidă, visez să revin cândva la marea mea iubire, jurnalismul sportiv şi visez să văd lumea. De obicei, ceea ce visez, devine realitate, căci sunt o persoană cu picioarele pe pământ, aşadar am vise realizabile. Ah, dar nu doar d-asta...sunt al naibii de norocoasă. Câştig, iar viaţa trişează în mod pozitiv pentru mine.

   Poate am omis multe aspecte, de fapt, da, am omis. Am omis pentru că am scris deja suficient despre restul persoanelor din viaţa mea în articolele de-a lungul acestor ani, iar din acestea rezultă foarte multe lucruri despre mine, despre caracterul meu...

   Am vrut să fie un articol drăguţ şi vesel...o să urmeze un altul în care voi scrie despre persoanele care nu s-au regăsit aici şi felul în care au contribuit ele în viaţa mea, caracterul meu...pe scurt, lucruri despre mine.

   Love u guys.

Despre Băsescu şi alţi demoni

Întotdeauna m-au interesat aspectele generale şi importante ale politicii din ţară. Astăzi, referendum, demiterea preşedintelui. Interesant. De când s-a pus problema demiterii lui Băsescu am tot întrebat cunoscuţi, prieteni, colegi ce vor vota şi de ce. Am auzit tot felul de păreri, unele indignante, unele puerile, unele absurde, unele îndreptăţite şi am realizat că votul este influenţat de caracter şi de felul în care individul se indentifică cu persoana în cauză. Poate o să jignesc în acest post, însă am observat că oamenii aroganţi, oamenii care, de obicei, se complac şi care-s nişte tauri încăpăţânaţi preferă să voteze cu „NU” sau deloc. De ce? Am auzit diferite motive, printre acestea sunt: „Cum, frate, să votez cu „DA”, altul mai bun decât Băsescu nu e!!!!”, „Crin Antonescu n-are stofă (are bumbac) de preşedinte!!!”, „Cum???!!! Să vina USL-ul la putere??? Comuniştii aia?!?”, „Oricum vor fura şi aştia la fel cât au facut-o PSD-ul” etc etc.

Dragilor, altul mai bun ca Băsescu? Nu există doar un altul, ci există ALŢII mai buni. N-o avea Antonescu material textil de preşedinte, însă după 3 luni (din ce ştiu eu) de la demiterea preşedintelui se fac alegeri să vină unul tare în sofă. Comunismul s-a dus demult, de 22 de ani, vă spun eu că m-am născut când a început revoluţia. Pe ce lume trăiţi? Staţi cumva la coadă să mâncaţi parizer? Sunteţi limitaţi dacă încă trăiţi cu acestă impresie. Toţi fură. Îndiferent de cine va fi putere, doar că unii fură mai mult, alţii mai puţin.

ESTE VORBA DESPRE SCHIMBARE. Nu ştim cum va fi cu altcineva, însă ştiu că trăiesc într-un sistem bolnav, un sistem care a tăiat din PENSII, un sistem care lasă bugetarii cu ochii în soare. Dacă vouă v-a fost bine în toţi aceşti ani...atunci da, mergeţi la vot şi puneţi ştampila pe „NU”, iar dacă nu v-a fost bine, puneţi ştampila pe „DA”, un DA pentru schimbare...şi nu pentru scenariile S.F. pe care le aveţi. Poate o fi mai bine, poate mai rău, nu ştiu, dar măcar încercăm să facem CEVA.

Zori de zile

Mmmm...şi ce-aş mai sta pe-o terasă cu tine într-o zi de miercuri dimineaţă. Să te uiţi la mine cât de fandosită sunt cu ochelarii de soare şi cu părul cu aspect neglijat în vânt. Să mă pun pe partea cu soare, să trişez puţin, să flirtez cu soarele şi să-şi pună amprenta pe mine. Să îţi spun că mi-e cald şi tu să-mi răspunzi „şi mie!”. Să te trezesc la 7, doar aşa, să beau un fresh cu tine, pe-o terasă uitată în mijloc de săptămână. Să te văd cum îţi sprijini piciorul de scaunul alăturat, de somn şi de uşor sictir. Hai că eşti drăguţ, dar parcă îi duc dorul lui Robbie Williams care-mi cântă în fiecare zi în metrou şi metrou.

Carte uitată

Şi-mi repeţi că sunt cel mai bun lucru din viaţa ta, mi-ai spus-o prin toate mijloacele posibile... Nu întelegi că-s doar o perioadă, o carte din biblioteca vieţii tale. Am fost trimisă sa te-nvăţ să te eliberezi de crusta malefică a sufletului tău, am făcut-o...şi-am plecat. Nu mai ai pagini, nu mai ai cerneală...nu mai poţi scrie nimic bun din ce a rămas în mine. Vei vedea alb în faţă, te voi ţine pe loc, te voi răni, mă voi juca cu sentimentele tale precum zarurile care se lovesc de tablă. N-o să fac decât să-ţi distrug mitul. Mit ce să regăseşte în fiecare capitol din viaţa ta...în viaţa mea. Fă-mă o poveste, un basm, fă-mă caracterul negativ, fă-mă fatală...căci nu-s departe de asta, mai ales...în cartea ta.

Eşti

   Eşti ca o ploaie de vară...o ploaie scurtă, răcoroasă, de care ai nevoie atunci când calci pe asfaltul moale şi încins de razele supremului Soare. Eşti mirajul unei adieri de vânt pe-un câmp de flori de mac...o senzaţie fină şi trecătoare, înşelătoare, dar cu o puternică senzaţie de libertate. Eşti ca ziua de mâine...cu gânduri mai bune, cu speranţe, cu mintea plină şi obosită. Eşti ca o noapte de vară...caldă, primitore, dar ascunsă. Eşti un clişeu, dar unul frumos şi melodic, unul pe care nici tu nu-l înţelegi, dar îl foloseşti. Eşti o minciună somptuoasă...şi cu asta am zis tot.

Despărţiri - Georgiana Sârbu

   Aţi trăit vreodată senzaţia vie pe care ţi-o dă vocea interioară atunci când citeşti o carte? Ei bine, pot să mă laud că tocmai am terminat un roman care transmite indignare, din al meu punct de vedere, deocheat, revoltător şi plin de situaţii în care te vezi, te-ai văzut sau ai dori să NU te vezi. Am citit romanul cu vocea caldă a scriitoarei, profei de română, prietenei Georgiana Sârbu. Frazele curgeau curios de repede cu timbrul ei, ceea ce mă bucură şi ceea ce m-a făcut să nu las cartea din mână până la ultima pagină. Am fost prinsă într-o umbră de recunoaştere...  Am râs, am suspinat, m-am regăsit şi m-am întristat. Pasaje grele m-au făcut să-ndur secunde îngheţate de duritatea cuvintelor: „Miros dulce şi greţos de abator. Fusese cusut, calota craniană aşezată la loc, puzzle refăcut. Şi-atunci când m-a, apropiat cu hainele noi, ca să-l îmbrac, am văzut. Am văzut. E singurul fişier pe care l-aş sterge din memoria mea. Într-o găleată erau aruncate intestinele (când vorbim de animale le spuneam maţe, dar acum termenul mă face să-mi smulg carnea de pe mine!) şi creierul, gelatinos. Atât am zărit eu. În grămada sângerie probabil că se aflau şi ficatul şi splina şi ultimul Big Mac înghiţit cu o oră înainte să moară.”. Capitolul se numeşte „Cristi”. Este vorba despre fratele Norei, personajul spumos al romanului,  care a murit prematur într-un accident de maşină.

   Am mai surprins o parte haioasă în acest roman care m-a făcut să râd uşor tâmp şi care mi-a rămas în memorie. Face parte din capitolul „Corpul tău nu-mi mai spune nimic” unde Nora vorbeşte cu prietenele ei despre despărţirea „dramatică” de B., prima iubire: „Magda a continuat pe alt stil: -Câteodată, noi, femeile mai cu carte, avem o predispoziţie spre deznădejde. Ni se pare nouă că, vezi Doamne, suferind profund, suntem superioare, nouă, bărbaţilor noştri, prietenilor, lumii, în general. Ni se pare nouă că suferinţa sterge de pe noi umbra banalului. Literatura asta care cică ne-a făcut mai deştepte...ne face complice la măcinarea propriului suflet. Scapă puţin de imaginile cu el, alungă-le...Nu te mai chinui atâta...”.

   V-aş mai spune câteva pasaje frumoase din carte, unele de-a dreptul scandaloase, dar caracterul meu plin de pudoare vă-ndeamă să vă clătiţi singurei ochii prin capitolele „Porno”, „Bine aţi venit la sfânta mănăstire!” sau „Cum să faci bani cu păsărica”. Nu săriţi să încadraţi romanul la categoria roman erotic, trivial, deşi denumirile acestor capitole v-ar împinge la asta. Nu. Este folosit un limbaj de zi cu zi, pe care-l auzim cam peste tot. La muncă, la şcoală, în tramvai, în melodii.

   Aşadar, vă recomand acest roman, fără supradoză de subiectivism şi implicare sentimentală. Este „un roman despre bucuriile şi suferinţele vieţii”, precum a fost scris pe prima pagina a romanului în autograful cu care mă voi lăuda până şi nepoţilor mei.

Visare

Şi mi-e dor de tine, simt asta prin fiecare por al pielii mele...fiori dulci amărui, gândindu-mă la a ta atingere atentă şi grijulie. Privirea limpede dintre noi, contrasul ochilor care ne atrag într-un joc ameţitor de periculos...

Sărutul dintre noi este atât de perfect, se-mbină cu fiecare mişcare lascivă a trupurilor noastre, iar atunci când mă îmbrăţisezi cu braţele tale impunătoare...mă simt mică şi neajutorată, dar ocrotită şi poate...uşor iubită.

Trăiesc un vis cu consecinţele unui cosmar, dar frumos şi...ireal.

Război utopic

Un război interior şi exterior se contopesc ca doi părtaşi, iar ţinta umilă sunt eu. Se trage şi se urlă, se plânge şi se strânge din dinţi ca pe-un câmp al eroilor morţi salvând trăirile morale. Ca o piele smulsă de pe oase, ca un semn pe viaţă... Ca o bătaie de infarct, ca mâna rece a deşertului într-o noapte cu cer roşu. Creionez în minte decorul unei lumi himere, cu creaturi frumoase, cu linii conturate, îngroşate până la ruperea imaginară a părţii fizice. Sunetele-s pline de plumb, mă sfâşâie şi simt fiori pe spatele curbat. Mă pun la zid şi tac... Asta e realitatea, d-apoi un vis? :)